Biserica de lemn greco-catolică “Naşterea Maicii Domnului”, Ieud-Şes

Biserica de lemn „Nașterea Fecioarei Maria” din Ieud Șes este monument istoric de importanță națională. A fost construită în 1717, după ultima invazie a tătarilor, fiind una dintre cele mai mari construcții de lemn din România. Denumită și „Catedrala de lemn”. Prin monumentalitate și armonia proporțiilor este, poate, cea mai frumoasă biserică de lemn din Maramureș. În interior, se află o frumoasă colecție de icoane pe sticlă, tipice din partea de nord a Transilvaniei, multe dintre ele provenind de la mănăstirea Nicula, cunoscută ca centru al iconografiei.

Biserica de lemn greco-catolică “Nașterea Maicii Domnului”,  Călineşti-Căeni

“Biserica Nașterii Maicii Domnului” din Călineşti-Căeni, având un stil arhitectural arhaic, este în prezent monument istoric, înscris în Lista Patrimoniului Național. Această biserică este de mici dimensiuni, construită inițial din lemn de stejar, acoperită cu șindrilă. Potrivit unor documente, se pare ca avea rolul de biserică mânăstirească, ea datând încă din 1390 dar din unele cercetării rezulta  că această biserică a fost construită în anii 1628-1630. Pictura bisericească, a fost făcută de pictorul Alexandru Zugravul Ponehalschi, în 1754.

Complexul Muzeal și Monumental “Dr. Vasile Lucaciu”, Şişeşti

Muzeul și Ansamblul Monumental “Dr. Vasile Lucaciu” evocă personalitatea celui poreclit “Leul din Șișești” (1852-1922), cunoscut luptător pentru drepturile românilor din Transilvania. Ansamblul cuprinde: Biserica Sfintei Uniri a Tuturor Românilor (1890), cu mormântul lui Vasile Lucaciu, Casa memorială (fosta casă parohială, secolul al XVIII-lea), Școala (fosta școală confesională înființată în anul 1905), Izvorul Maicii Românilor din Șișești, Pavilionul Adunării Românilor, Altarul vechii biserici de lemn.

Ansamblul Cultural “George Pop de Băsești”, Băseşti

Muzeul Memorial „George Pop de Băsești” este amenajat ȋntr-o clădire emblematică, ce a aparținut familiei George Pop de Băsești. În interiorul muzeului memorial, vizitatorii pot descoperi expoziția documentar-istorică „George Pop de Băsești și Marea Unire a Românilor”, precum si  piese de mobilier, tablouri, si obiecte de artă decorativă.

Pe Dealul Viei Doamnei se află Mănăstirea „Adormirea Maicii Domnului”.

În grădina mănăstirii se află „Teiul Unirii” un tei multisecular, martor al pregătirii Unirii din 1918.

Biserica din lemn ”Nașterea Maicii Domnului” din Ieud Deal, UNESCO

Biserica din lemn a Nașterii Domnului din Ieud Deal datează de la începutul secolului al XVII-lea, când a fost construită de familia Bala, care făcea parte din nobilimea locală. Pe lângă datarea sa timpurie, biserica se remarcă și prin descoperirea, în 1921, a Codicelui de la Ieud în podul său, un document despre care unii istorici cred că este cel mai vechi text scris în limba română cu litere chirilice. Din 1999, biserica a fost inclusă în patrimoniul mondial UNESCO.

Complexul Monahal Bârsana

Una dintre cele mai vizitate atracții din Maramureș, Mănăstirea Ortodoxă Bârsana este un ansamblu monahal format din mai multe clădiri din lemn și care respectă stilul tradițional maramureșean, cu o turlă bisericească ce se remarcă prin înălțimea de 74 de metri. 

Piatra de temelie a noii mănăstiri a fost pusă în 1993, pe locul vechii mănăstiri, care a funcționat de la începutul secolului al XIV-lea până în 1791, când a fost desființată, iar biserica mănăstirii a fost mutată în sat în 1806.

 Biserica de lemn cu hramul „Intrarea Maicii Domnului în Biserică” din Bârsana este de o frumusețe deosebită și este specifică bisericilor mici din Maramureș cu acoperiș dublu. Altarul, construit în 1720, a fost inițial biserica vechii Mănăstiri din Bârsana, transformată în biserică parohială în 1806, când a fost mutată în locația actuală. Pereții interiori au fost decorați cu picturi în 1806. Datorită valorii sale inestimabile, biserica a fost inclusă în patrimoniul mondial UNESCO din 1999.

Biserica de lemn ”Sfântul Nicolae” din Budești Josani, UNESCO

Biserica de lemn închinată „Sfântului Nicolae” din Budești Josani, construită în 1643, a fost înscrisă pe lista patrimoniului mondial UNESCO în 1999. Cu o lungime de 18 metri, o lățime de 8 metri și o înălțime de 26 de metri, edificiul este cea mai mare biserică de lemn din Maramureșul istoric. În interiorul bisericii, există o serie de picturi și icoane atribuite lui Alexandru Ponehalski, precum și câteva referiri la haiducul  Pintea Viteazul.

Ansamblul de cultură și arhitectură rurală din Breb

Satul Breb este situat în partea centrală și nordică a bazinului Maramureșului, în partea superioară a bazinului râului Mara, la poalele  masivului Gutâi, pe valea pârâului Breboia. Satul se află la 6 km de stațiunea Ocna-Sugatag, la 27 km de Sighetu Marmaţiei și la 54 km de Baia Mare.

Împreună cu satele Hoteni și Șugatag, satul Breb face parte din comuna Ocna-Sugatag, de care se află la o distanță de 7 km.

Accesul se face pe un drum local, la 1 km de drumul județean DJ 109 F. La intrarea în sat, veți fi întâmpinați de celebra poartă din Maramureș.

Satul Breb cuprinde teritorii care au făcut parte din Cnezatul Marei în perioada medievală și care apar în documente sub numele de Breb, Copăciș (sau Copăceni) și Valea Mare.

Prima atestare scrisă datează din 20 martie 1360, când regele Ludovic I de Anjou l-a recunoscut pe Dragoș, fiul Giuliei, ca proprietar al moșiilor din Breb, Copăciș, Slatina (actualul Ocna Șugatag), Desești, Hărnicești și Sat Șugatag. În aceste documente, satul apare sub numele de Villa Olahalis sau Hodpataka, care se traduce prin „satul oilor de pârâu”, oile însemnând castor (un rozător care s-a adaptat la viața acvatică, care între timp a dispărut de pe aceste meleaguri, dar a cărui amintire este păstrată prin toponimie).

Mai multe documente din secolele XIV-XVI vorbesc despre acest sat și despre familiile care îl dețineau.

În secolul al XIX-lea, aici a existat o școală confesională, iar în 1880 a fost înființat Corul Plugarilor din Breb. Localitatea era cunoscută și pentru apele sale sulfuroase. Până în 1918, aici încă mai puteau fi văzute băi, unde, după cum se spune, a venit și împăratul Austro-Ungariei  Joseph  al II-lea. La începutul secolului al XX-lea, în 1910, în sat existau 366 de case.

În 1912, printre cei 1670 de locuitori se numărau români și evrei, iar în 1930 componența națională era următoarea: 1530 de români, 159 de evrei și un rus. Potrivit Wikipedia, în ceea ce privește structura confesională, în același an 1930, greco-catolicii, cu 1526 de persoane, erau majoritari, urmați de 159 de musulmani, 3 ortodocși și 2 baptiști.

Astăzi, satul Breb are 500 de case și 1500 de locuitori.

În sat s-au păstrat monumente importante: biserica de lemn Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril (1531); ansamblul Bisericii Sfinții Arhangheli, care cuprinde cimitirul, casa parohială (1904) și poarta (o copie a originalului, datând din 1790 și aflată la Muzeul Satului din Sighetul-Marmației).

Prințul Charles a vizitat satul în 2004 și a sprijinit un proiect în cadrul căruia au fost aduse și restaurate trei case vechi din lemn din Breb, care pot fi văzute acum pe strada Casei.

William Blacker, care a locuit mulți ani în Breb, începând cu anii 1990, a devenit între timp „nelalocul lui” și a publicat cu mare entuziasm o carte intitulată „By the Enchanted Road: A Story of Love and Life in Romania”, pe care o promovează cum nu se poate mai bine.

Străzile din Breb formează un lanț de aproximativ 6 km lungime, urcând sau coborând, trecând rând pe rând pe lângă monumentele istorice din sat, dar și pe lângă casele tradiționale care sunt împrăștiate pe pajiștile proaspăt cosite și care par de basm. Porțile Maramureșului sunt impresionante – folclorul local spune că, cu cât porțile sunt mai bogate în decorațiuni, cu atât familia este mai bogată.

Ca să pricepi rolul şi rostul bisericii din mijlocul satului înţelege călătorule că aceasta se identifică cu inima ce pulsează viaţă întrun trup, este actul de identitate al comunităţii, este linia noastră, directă, cu veşnicia, liantul care în toate vremile i-a unit pe cei ce i-au călcat pragul; pentru aceasta absolut tot ce era semnificativ în viaţa comunităţii se întâmpla în şi în jurul Bisericii.

Biserica Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril a fost asemănată cu o carte de istorie căci are imprimată în ea (pentru cei ce ştiu să citească) influenţa şi amprenta fiecărei perioade istorice prin care s-a perindat.

Ca o păstrătoare a marii clepsidre ce masoară timpurile, ea însăşi având 400 de ani, cu elemente de 500 de ani, înălţată din rădăcina şi pe vatra celei de dinaintea ei, a strâns în jurui şi a adunat sub acoperământul ei multe generaţii de trecători prin viaţă.

Construită de etnicii români ortodocşi la 1626, în vechea tipologie a bisericilor maramureşene (tip capelă), a reuşit să-i încapă şi împace pe cei ce au ridicat-o: să-i încapă pe pământenii din două sate ce s-au unit şi să împace diferenţele sociale dintre nemneşi (proprietarii de terenuri) şi iobagi.

Înălţată din lemn strajnic de stejar încă dintru început a purtat un clop cu 100 de ani mai vechi decât ea căci i-a fost aşezat pe frunte turnul vechii biserici din Copăciş (1531), simbolul nemneşiei, iar din corpul aceleaşi biserici, ce a fost strămutată aici, a fost meşteşugit actualul acoperiş (structura). Aşadar reciclarea nu este nicidecum vreun concept recent ori străin de aceste meleaguri mai ales că s-au găsit, conform analizelor de laborator, pe acoperişul secundar, draniţă (şindrilă) încă de la 1475 (550 de ani).

Mai apoi după 1739, (când este amintit ultimul episcop ortodox al Maramureşului vremurilor acelora), sub stăpânirea austro-ungară, au fost înştiinţaţi şi maramureşenii că din porunca Casei Regale de la Viena, ei se vor numi de acum uniţi cu Roma (greco-catolici) şi biserica din Breb intră în patrimoniul Bisericii Unită cu Roma.

În timpul acestei cârmuiri, între anii 1854-1868, bisericuţa a intrat într-un proces de  restaurare, aducândui-se câteva modificări semnificative. S-a construit un nou altar, mult mai spaţios, cu influenţe occidentale, s-a schimbat planimetria (din biserică tip navă în tip cruce) iar pictura bisericească originală, de la 1626, afost acoperită cu o pictură decorativă (brâie cu motive tradiţionale ale vremii), s-au lărgit ferestrele şi uşa. Din vechiul altar ni se mai păstrează piciorul Sfintei Mese, sculptat în formă de potir (expus în biserică) şi vreo două icoane din iconostasul original.

La 1948, din nou conducerea politică „ştie ce e mai bine”, de data aceasta Partidul Comunist Român, îi înştiinţează pe românii din Ardeal că de acum se vor numi din nou ortodocşi, deci lăcaşul de cult revine în patrimoniul Bisericii Ortodoxe Române.

Să vorbeşti despre legătura dintre ţăranul român autentic şi biserica din sat este ca şi cum ai vorbi de legătura dintre om şi propriul sânge; ţăranul nu are legătură cu Biserica, el este şi se simte parte din Biserică iar Biserica parte din el, pur şi simplu. Poate unora li se pare utopie această stare de fapt însă îi invităm pe aceştia să-şi amâne pentru oarece vreme experimentarea cotidianului propriu şi mergând într-un sat tradiţional românesc să caute să trăiască, să caute bucuria de a vieţui în mijlocul creaţiei lui Dumnezeu şi nu a omului; cine ştie poate vor avea surpriza de a învăţa mai multe din vorba simplă a vreunui ţăran şi se vor „lotri” mai mult decât afundându-şi nasul în ce ştiu ce de altfel valoroase studii și scrieri.

În satul tradiţional românesc viaţa socială se împleteşte, până la contopire, cu viaţa religioasă, la care participă toţi, de la mic până la mare. Deci dacă bărbaţii au construit acest lăcaş atunci femeile au fost cele ce l-au împodobit cu lucrul mâinilor lor: şterguri, cergi şi ţoluri despre care avem „umila” pretenţie de a fi prins Marea Unire (1918), motivele tradiţionale autentic maramureşene, prezente în ţesături, confirmând aceasta.

Şi să nu uităm nici de crucile şi icoanele dintre secolele XVII-XX, fiecare cu povestea ei, ce dau un plus de valoare patrimonială bisericuţei Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril din Breb. 

De stai să socoteşti, aşadar, constaţi că în aceeaşi biserică se regăseşte şi Copăcişul şi Brebul; şi nemneşii şi iobagii; ba a ortodocşilor, ba a uniţilor; şi a bărbaţilor şi a femeilor; o parte de la 1531, altă parte de la 1626 iar alta de la 1868 însă pe toţi adunându-i, pe toţi strângându-i la piept încât ajungi să realizezi că nu biserica aparţine unora ci noi, toţi, suntem ai bisericii, inima acestei comunităţi.

Biserica de lemn a „Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril”, UNESCO, Șurdești

Construită în 1721 de către comunitatea greco-catolică din sat și supravegheată de meșterul Ion Macarie din lemn de stejar de munte, biserica este impresionantă, în conformitate cu structurile din lemn ale vremii, având o înălțime totală de 72 de metri. Turnul principal este înconjurat de patru turnuri mai mici, ceea ce face ca această biserică de lemn, cu cei 54 de metri ai săi, să fie cea mai înaltă din lume din acea perioadă. Combinând toate elementele de arhitectură, de susținere și de decorare în cea mai dezvoltată formă a vremii, această biserică este principalul punct de referință pentru bisericile de lemn, atingând perfecțiunea constructivă și estetică în realizarea sa. Începând cu anul 1999, biserica a fost inclusă în lista patrimoniului mondial UNESCO și în noua listă a monumentelor istorice.

Biserica de lemn „Sfinții Arhangheli Mihail şi Gavril” din Rogoz, UNESCO

Biserica de lemn „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril” din Rogoz, județul Maramureș, este una dintre cele mai interesante și valoroase din Transilvania. Rogoz se află la 6 km de Târgu Lăpuș.

Biserica se află pe lista monumentelor istorice din anul 2004, cod MM-II-m-A-04618. De asemenea, acest monument istoric este inclus în Lista Patrimoniului Mondial sub codul 904.

Biserica este construită din grinzi masive de ulm închise în unghiuri drepte și în unele locuri întărite cu prize groase de lemn. Biserica are un tip de plan mai puțin obișnuit: un nartex poligonal orientat spre sud, o navă dreptunghiulară și o absidă a unui altar de retragere, poligonală, cu șapte laturi (în loc de cinci, cum se obișnuiește).

În biserică se intră printr-o ușă bogat decorată pe peretele sudic.

În interior, grinda principală a bolții naosului și consolele sunt decorate cu un motiv de frânghie. Exteriorul bisericii este bogat decorat: fațada sudică are un motiv de frânghie profilată în mijloc, ușa de intrare în biserică are o deschidere cu console și un cadru decorat cu un profil simplu, frânghie dublă și rozete, iar în stânga ușii se află o cruce decorată cu aceleași motive. . Cornișa este susținută de console cu capac, iar grinzile de sub cornișă au marginile crestate. Acoperișul este asimetric (aproximativ 1,20 m de la ax) pentru a proteja „masa de vile” de-a lungul fațadei nordice. Clopotnița se înalță deasupra nartexului, pătrat, cu clopotnița deschisă, în consolă, cu piloni și arcuri, și un acoperiș piramidal înalt cu turnulețe de colț.  Turnul cu trunchi de con este realizat cu mare măiestrie, iar coiful conic este împărțit în trei trepte.

Pictura contribuie, de asemenea, la valoarea deosebită a acestui monument. Pictura interioară datează din 1785, tribuna a fost adăugată în secolul al XIX-lea, iar pictura existentă a fost finalizată în 1834. Pictura originală este bine conservată în altar, nartex și, cu unele imperfecțiuni, în naos.

Decorația exterioară a bisericii conferă monumentului o frumusețe deosebită datorită bogăției și complexității sale, în timp ce decorația interioară a bisericii este complexă.

Satul Rogoz a fost atestat documentar pentru prima dată în anul 1488 (Rogos), facând parte din domeniul cetăţii Ciceului de pe Valea Someșului (județul Bistriţa Năsăud) apartinator lui Stefan cel Mare si altor domnitori ai Moldovei.

Biserica este situată în Țara Lăpușului, în valea râului Lăpuș, și a fost construită după invazia tătarilor din 1661, după cum scrie pe inscripția de la intrare: „de când au fost înrobiți de foc”. Tradiția construirii bisericii în 1663 de către comunitatea sătească pe locul vechii biserici a fost, desigur, păstrată de inscripția de la intrare, care nu este datată, dar care se poate corecta ușor în timp. Caracteristicile structurale datează din aceeași perioadă.

În anul 1785, a fost pictată de artiștii Radu Munteanu și Nicolae Mane; după cum spune următoarea inscripție de pe altar: „Din satul Mane, preotul Todor și preotul Vlășin Ioan, și a plătit acest slujitor al lui Dumnezeu, bărbatul Grigore și soția sa Ioana”. Inscripția din naos sună astfel: „Înălțarea de la biserică a lui Dumnezeu: „În iunie 1785, în 10 zile, s-a zugrăvit această sfântă biserică și s-a terminat în 11 zile, în septembrie”. Invazia tătară din 1717 este, de asemenea, menționată în naos, iar semnăturile artiștilor apar: „Veleat al tătarilor din 1717. Pictat de Munteanu Radu din Ungureni și Man Niculai din Poiana Porcului”.

În 1834, pe latura vestică a naosului a fost construită o tribună, al cărei parapet a fost repictat în același an, conform unei inscripții de pe marginea acestuia: „Acest pod a fost zugrăvit în anul Xs. 1834, fiul lui Bod(ea) Hrihorii”. În același timp, au fost modificate ferestrele naosului, iar tavanul nartexului și bolta naosului au fost repictate.