Biserica din lemn ”Nașterea Maicii Domnului” din Ieud Deal, UNESCO

Biserica din lemn a Nașterii Domnului din Ieud Deal datează de la începutul secolului al XVII-lea, când a fost construită de familia Bala, care făcea parte din nobilimea locală. Pe lângă datarea sa timpurie, biserica se remarcă și prin descoperirea, în 1921, a Codicelui de la Ieud în podul său, un document despre care unii istorici cred că este cel mai vechi text scris în limba română cu litere chirilice. Din 1999, biserica a fost inclusă în patrimoniul mondial UNESCO.

Complexul Monahal Bârsana

Una dintre cele mai vizitate atracții din Maramureș, Mănăstirea Ortodoxă Bârsana este un ansamblu monahal format din mai multe clădiri din lemn și care respectă stilul tradițional maramureșean, cu o turlă bisericească ce se remarcă prin înălțimea de 74 de metri. 

Piatra de temelie a noii mănăstiri a fost pusă în 1993, pe locul vechii mănăstiri, care a funcționat de la începutul secolului al XIV-lea până în 1791, când a fost desființată, iar biserica mănăstirii a fost mutată în sat în 1806.

 Biserica de lemn cu hramul „Intrarea Maicii Domnului în Biserică” din Bârsana este de o frumusețe deosebită și este specifică bisericilor mici din Maramureș cu acoperiș dublu. Altarul, construit în 1720, a fost inițial biserica vechii Mănăstiri din Bârsana, transformată în biserică parohială în 1806, când a fost mutată în locația actuală. Pereții interiori au fost decorați cu picturi în 1806. Datorită valorii sale inestimabile, biserica a fost inclusă în patrimoniul mondial UNESCO din 1999.

Biserica de lemn ”Sfântul Nicolae” din Budești Josani, UNESCO

Biserica de lemn închinată „Sfântului Nicolae” din Budești Josani, construită în 1643, a fost înscrisă pe lista patrimoniului mondial UNESCO în 1999. Cu o lungime de 18 metri, o lățime de 8 metri și o înălțime de 26 de metri, edificiul este cea mai mare biserică de lemn din Maramureșul istoric. În interiorul bisericii, există o serie de picturi și icoane atribuite lui Alexandru Ponehalski, precum și câteva referiri la haiducul  Pintea Viteazul.

Ansamblul de cultură și arhitectură rurală din Breb

Satul Breb este situat în partea centrală și nordică a bazinului Maramureșului, în partea superioară a bazinului râului Mara, la poalele  masivului Gutâi, pe valea pârâului Breboia. Satul se află la 6 km de stațiunea Ocna-Sugatag, la 27 km de Sighetu Marmaţiei și la 54 km de Baia Mare.

Împreună cu satele Hoteni și Șugatag, satul Breb face parte din comuna Ocna-Sugatag, de care se află la o distanță de 7 km.

Accesul se face pe un drum local, la 1 km de drumul județean DJ 109 F. La intrarea în sat, veți fi întâmpinați de celebra poartă din Maramureș.

Satul Breb cuprinde teritorii care au făcut parte din Cnezatul Marei în perioada medievală și care apar în documente sub numele de Breb, Copăciș (sau Copăceni) și Valea Mare.

Prima atestare scrisă datează din 20 martie 1360, când regele Ludovic I de Anjou l-a recunoscut pe Dragoș, fiul Giuliei, ca proprietar al moșiilor din Breb, Copăciș, Slatina (actualul Ocna Șugatag), Desești, Hărnicești și Sat Șugatag. În aceste documente, satul apare sub numele de Villa Olahalis sau Hodpataka, care se traduce prin „satul oilor de pârâu”, oile însemnând castor (un rozător care s-a adaptat la viața acvatică, care între timp a dispărut de pe aceste meleaguri, dar a cărui amintire este păstrată prin toponimie).

Mai multe documente din secolele XIV-XVI vorbesc despre acest sat și despre familiile care îl dețineau.

În secolul al XIX-lea, aici a existat o școală confesională, iar în 1880 a fost înființat Corul Plugarilor din Breb. Localitatea era cunoscută și pentru apele sale sulfuroase. Până în 1918, aici încă mai puteau fi văzute băi, unde, după cum se spune, a venit și împăratul Austro-Ungariei  Joseph  al II-lea. La începutul secolului al XX-lea, în 1910, în sat existau 366 de case.

În 1912, printre cei 1670 de locuitori se numărau români și evrei, iar în 1930 componența națională era următoarea: 1530 de români, 159 de evrei și un rus. Potrivit Wikipedia, în ceea ce privește structura confesională, în același an 1930, greco-catolicii, cu 1526 de persoane, erau majoritari, urmați de 159 de musulmani, 3 ortodocși și 2 baptiști.

Astăzi, satul Breb are 500 de case și 1500 de locuitori.

În sat s-au păstrat monumente importante: biserica de lemn Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril (1531); ansamblul Bisericii Sfinții Arhangheli, care cuprinde cimitirul, casa parohială (1904) și poarta (o copie a originalului, datând din 1790 și aflată la Muzeul Satului din Sighetul-Marmației).

Prințul Charles a vizitat satul în 2004 și a sprijinit un proiect în cadrul căruia au fost aduse și restaurate trei case vechi din lemn din Breb, care pot fi văzute acum pe strada Casei.

William Blacker, care a locuit mulți ani în Breb, începând cu anii 1990, a devenit între timp „nelalocul lui” și a publicat cu mare entuziasm o carte intitulată „By the Enchanted Road: A Story of Love and Life in Romania”, pe care o promovează cum nu se poate mai bine.

Străzile din Breb formează un lanț de aproximativ 6 km lungime, urcând sau coborând, trecând rând pe rând pe lângă monumentele istorice din sat, dar și pe lângă casele tradiționale care sunt împrăștiate pe pajiștile proaspăt cosite și care par de basm. Porțile Maramureșului sunt impresionante – folclorul local spune că, cu cât porțile sunt mai bogate în decorațiuni, cu atât familia este mai bogată.

Ca să pricepi rolul şi rostul bisericii din mijlocul satului înţelege călătorule că aceasta se identifică cu inima ce pulsează viaţă întrun trup, este actul de identitate al comunităţii, este linia noastră, directă, cu veşnicia, liantul care în toate vremile i-a unit pe cei ce i-au călcat pragul; pentru aceasta absolut tot ce era semnificativ în viaţa comunităţii se întâmpla în şi în jurul Bisericii.

Biserica Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril a fost asemănată cu o carte de istorie căci are imprimată în ea (pentru cei ce ştiu să citească) influenţa şi amprenta fiecărei perioade istorice prin care s-a perindat.

Ca o păstrătoare a marii clepsidre ce masoară timpurile, ea însăşi având 400 de ani, cu elemente de 500 de ani, înălţată din rădăcina şi pe vatra celei de dinaintea ei, a strâns în jurui şi a adunat sub acoperământul ei multe generaţii de trecători prin viaţă.

Construită de etnicii români ortodocşi la 1626, în vechea tipologie a bisericilor maramureşene (tip capelă), a reuşit să-i încapă şi împace pe cei ce au ridicat-o: să-i încapă pe pământenii din două sate ce s-au unit şi să împace diferenţele sociale dintre nemneşi (proprietarii de terenuri) şi iobagi.

Înălţată din lemn strajnic de stejar încă dintru început a purtat un clop cu 100 de ani mai vechi decât ea căci i-a fost aşezat pe frunte turnul vechii biserici din Copăciş (1531), simbolul nemneşiei, iar din corpul aceleaşi biserici, ce a fost strămutată aici, a fost meşteşugit actualul acoperiş (structura). Aşadar reciclarea nu este nicidecum vreun concept recent ori străin de aceste meleaguri mai ales că s-au găsit, conform analizelor de laborator, pe acoperişul secundar, draniţă (şindrilă) încă de la 1475 (550 de ani).

Mai apoi după 1739, (când este amintit ultimul episcop ortodox al Maramureşului vremurilor acelora), sub stăpânirea austro-ungară, au fost înştiinţaţi şi maramureşenii că din porunca Casei Regale de la Viena, ei se vor numi de acum uniţi cu Roma (greco-catolici) şi biserica din Breb intră în patrimoniul Bisericii Unită cu Roma.

În timpul acestei cârmuiri, între anii 1854-1868, bisericuţa a intrat într-un proces de  restaurare, aducândui-se câteva modificări semnificative. S-a construit un nou altar, mult mai spaţios, cu influenţe occidentale, s-a schimbat planimetria (din biserică tip navă în tip cruce) iar pictura bisericească originală, de la 1626, afost acoperită cu o pictură decorativă (brâie cu motive tradiţionale ale vremii), s-au lărgit ferestrele şi uşa. Din vechiul altar ni se mai păstrează piciorul Sfintei Mese, sculptat în formă de potir (expus în biserică) şi vreo două icoane din iconostasul original.

La 1948, din nou conducerea politică „ştie ce e mai bine”, de data aceasta Partidul Comunist Român, îi înştiinţează pe românii din Ardeal că de acum se vor numi din nou ortodocşi, deci lăcaşul de cult revine în patrimoniul Bisericii Ortodoxe Române.

Să vorbeşti despre legătura dintre ţăranul român autentic şi biserica din sat este ca şi cum ai vorbi de legătura dintre om şi propriul sânge; ţăranul nu are legătură cu Biserica, el este şi se simte parte din Biserică iar Biserica parte din el, pur şi simplu. Poate unora li se pare utopie această stare de fapt însă îi invităm pe aceştia să-şi amâne pentru oarece vreme experimentarea cotidianului propriu şi mergând într-un sat tradiţional românesc să caute să trăiască, să caute bucuria de a vieţui în mijlocul creaţiei lui Dumnezeu şi nu a omului; cine ştie poate vor avea surpriza de a învăţa mai multe din vorba simplă a vreunui ţăran şi se vor „lotri” mai mult decât afundându-şi nasul în ce ştiu ce de altfel valoroase studii și scrieri.

În satul tradiţional românesc viaţa socială se împleteşte, până la contopire, cu viaţa religioasă, la care participă toţi, de la mic până la mare. Deci dacă bărbaţii au construit acest lăcaş atunci femeile au fost cele ce l-au împodobit cu lucrul mâinilor lor: şterguri, cergi şi ţoluri despre care avem „umila” pretenţie de a fi prins Marea Unire (1918), motivele tradiţionale autentic maramureşene, prezente în ţesături, confirmând aceasta.

Şi să nu uităm nici de crucile şi icoanele dintre secolele XVII-XX, fiecare cu povestea ei, ce dau un plus de valoare patrimonială bisericuţei Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril din Breb. 

De stai să socoteşti, aşadar, constaţi că în aceeaşi biserică se regăseşte şi Copăcişul şi Brebul; şi nemneşii şi iobagii; ba a ortodocşilor, ba a uniţilor; şi a bărbaţilor şi a femeilor; o parte de la 1531, altă parte de la 1626 iar alta de la 1868 însă pe toţi adunându-i, pe toţi strângându-i la piept încât ajungi să realizezi că nu biserica aparţine unora ci noi, toţi, suntem ai bisericii, inima acestei comunităţi.

Biserica de lemn a „Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril”, UNESCO, Șurdești

Construită în 1721 de către comunitatea greco-catolică din sat și supravegheată de meșterul Ion Macarie din lemn de stejar de munte, biserica este impresionantă, în conformitate cu structurile din lemn ale vremii, având o înălțime totală de 72 de metri. Turnul principal este înconjurat de patru turnuri mai mici, ceea ce face ca această biserică de lemn, cu cei 54 de metri ai săi, să fie cea mai înaltă din lume din acea perioadă. Combinând toate elementele de arhitectură, de susținere și de decorare în cea mai dezvoltată formă a vremii, această biserică este principalul punct de referință pentru bisericile de lemn, atingând perfecțiunea constructivă și estetică în realizarea sa. Începând cu anul 1999, biserica a fost inclusă în lista patrimoniului mondial UNESCO și în noua listă a monumentelor istorice.

Biserica de lemn „Sfinții Arhangheli Mihail şi Gavril” din Rogoz, UNESCO

Biserica de lemn „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril” din Rogoz, județul Maramureș, este una dintre cele mai interesante și valoroase din Transilvania. Rogoz se află la 6 km de Târgu Lăpuș.

Biserica se află pe lista monumentelor istorice din anul 2004, cod MM-II-m-A-04618. De asemenea, acest monument istoric este inclus în Lista Patrimoniului Mondial sub codul 904.

Biserica este construită din grinzi masive de ulm închise în unghiuri drepte și în unele locuri întărite cu prize groase de lemn. Biserica are un tip de plan mai puțin obișnuit: un nartex poligonal orientat spre sud, o navă dreptunghiulară și o absidă a unui altar de retragere, poligonală, cu șapte laturi (în loc de cinci, cum se obișnuiește).

În biserică se intră printr-o ușă bogat decorată pe peretele sudic.

În interior, grinda principală a bolții naosului și consolele sunt decorate cu un motiv de frânghie. Exteriorul bisericii este bogat decorat: fațada sudică are un motiv de frânghie profilată în mijloc, ușa de intrare în biserică are o deschidere cu console și un cadru decorat cu un profil simplu, frânghie dublă și rozete, iar în stânga ușii se află o cruce decorată cu aceleași motive. . Cornișa este susținută de console cu capac, iar grinzile de sub cornișă au marginile crestate. Acoperișul este asimetric (aproximativ 1,20 m de la ax) pentru a proteja „masa de vile” de-a lungul fațadei nordice. Clopotnița se înalță deasupra nartexului, pătrat, cu clopotnița deschisă, în consolă, cu piloni și arcuri, și un acoperiș piramidal înalt cu turnulețe de colț.  Turnul cu trunchi de con este realizat cu mare măiestrie, iar coiful conic este împărțit în trei trepte.

Pictura contribuie, de asemenea, la valoarea deosebită a acestui monument. Pictura interioară datează din 1785, tribuna a fost adăugată în secolul al XIX-lea, iar pictura existentă a fost finalizată în 1834. Pictura originală este bine conservată în altar, nartex și, cu unele imperfecțiuni, în naos.

Decorația exterioară a bisericii conferă monumentului o frumusețe deosebită datorită bogăției și complexității sale, în timp ce decorația interioară a bisericii este complexă.

Satul Rogoz a fost atestat documentar pentru prima dată în anul 1488 (Rogos), facând parte din domeniul cetăţii Ciceului de pe Valea Someșului (județul Bistriţa Năsăud) apartinator lui Stefan cel Mare si altor domnitori ai Moldovei.

Biserica este situată în Țara Lăpușului, în valea râului Lăpuș, și a fost construită după invazia tătarilor din 1661, după cum scrie pe inscripția de la intrare: „de când au fost înrobiți de foc”. Tradiția construirii bisericii în 1663 de către comunitatea sătească pe locul vechii biserici a fost, desigur, păstrată de inscripția de la intrare, care nu este datată, dar care se poate corecta ușor în timp. Caracteristicile structurale datează din aceeași perioadă.

În anul 1785, a fost pictată de artiștii Radu Munteanu și Nicolae Mane; după cum spune următoarea inscripție de pe altar: „Din satul Mane, preotul Todor și preotul Vlășin Ioan, și a plătit acest slujitor al lui Dumnezeu, bărbatul Grigore și soția sa Ioana”. Inscripția din naos sună astfel: „Înălțarea de la biserică a lui Dumnezeu: „În iunie 1785, în 10 zile, s-a zugrăvit această sfântă biserică și s-a terminat în 11 zile, în septembrie”. Invazia tătară din 1717 este, de asemenea, menționată în naos, iar semnăturile artiștilor apar: „Veleat al tătarilor din 1717. Pictat de Munteanu Radu din Ungureni și Man Niculai din Poiana Porcului”.

În 1834, pe latura vestică a naosului a fost construită o tribună, al cărei parapet a fost repictat în același an, conform unei inscripții de pe marginea acestuia: „Acest pod a fost zugrăvit în anul Xs. 1834, fiul lui Bod(ea) Hrihorii”. În același timp, au fost modificate ferestrele naosului, iar tavanul nartexului și bolta naosului au fost repictate.

Mănăstirea Sfânta Ana, Rohia

Printre valoroasele monumente bisericeşti şi de artă religioasă, care atrag admiraţia şi preţuirea vizitatorilor din ţară şi de peste hotare, un loc de frunte îl ocupă şi Mănăstirea „Sfânta Ana” Rohia, din „Ţara Lapuşului”, judeţul Maramureş. Aşezată într-un cadru pitoresc, pe coama unui deal, în mijlocul unei păduri de fag şi de stejar, Mănăstirea Rohia constituie locul privilegiat al căutătorilor de linişte şi reconfortare sufletească, al iubitorilor de frumos artistic şi natural. 

Începuturile mănăstirii sunt legate de persoana preotului ortodox român Nicolae Gherman (1877-1959), paroh în satul de la poalele Dealului Viei – Rohia, deal pe care se gaseşte aşezată mănăstirea. Preotul ctitor a zidit mănăstirea în memoria fiicei sale, copila Anuţa, pe care a pierdut-o, fiind chemată la Domnul în noiembrie 1922, la vârsta de numai 10 anişori. Această fetiţa s-a făcut un binevestitor al voii Domnului căci, nopţi la rândul, copila îi apărea în vis tatălui ei, rugându-l să construiască o „casă Maicii Domnului” în Dealul Viei din hotarul Rohiei. La început îndureratul părinte păstra în inima sa visele, până când, într-o zi o femeie credinciosă, Floarea lui Ilie, a venit la el şi i-a spus: „Părinte de ce nu asculţi glasul lui Dumnezeu, care Îţi porunceşte prin copila Anuţa, să faci casă la Maica Domnului în Dealul Viei?” Nedumerit parintele o întreabă – „ce casă să fac Maicii Domnului ?” la care femeia i-a raspuns – „Mănăstire sa faci, parinte!” În acel moment părintele Nicolae şi-a dat seama că este vorba de o hotărâre divină, şi cuprins de o linişte sufletească, s-a hotărât să construiască o mănăstire în amintirea copilei sale şi pentru mângâierea credincioşilor din aceste părţi. Sprijinit de consătenii săi, parintele hotărâşte ridicarea Sfintei Mănăstiri într-o poiană numită „la stejarul lui Pintea” unde, potrivit obiceiului a fost înfiptă o cruce. Peste câteva zile, însă, constată uimiţi că, crucea pe care o aşezaseră în poiană nu mai era la locul ei, ci se află în altă parte, tocmai pe pintenul dealului pe o stâncă. Bănuind ca o mână răuvoitoare a săvârşit această mutare, crucea a fost adusă şi aşezată la locul ei, iar un credincios, pe nume Alexandru Pop, a rămas de pază peste noapte. Seara târziu când a început să ningă credinciosul s-a întors acasă. A doua zi, de dimineaţă, când a ajuns acolo, deşi nu era nicio urmă pe zăpada proaspăt căzută, crucea nu era la locul ei, ci a fost din nou găsită pe locul unde se află actuala biserică a mănăstirii. Cu toţii au considerat că acesta nu poate fi decât un semn revelat prin care s-a arătat locul unde să fie construită biserica sfintei mănăstiri. Lucrările pentru ridicarea bisericii au început în anul 1923. 

După multe greutăţi, cu sacrificii mari şi ajutat de entuziasmul şi braţele sutelor de credincioşi, s-a reuşit ca în timp de doi ani să fie ridicată o biserică modestă şi o casă monahală. Mănăstirea a fost sfinţită abia în 1926, de către vrednicul de pomenire episcopul Nicolae Ivan al Clujului, la 15 august, de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, care a devenit hramul mănăstirii. Astfel a luat ființă „primul asezamânt de acest feliu” în Ardealul alipit. Multă vreme, așezământul a rămas la stadiul de schit, neputându-se dezvolta din cauza accesului foarte greu. Mănăstirea s-a putut dezvolta după 1965 şi mai ales în anul 1970, când s-a introdus curentul electric şi s-a amenajat drumul de acces.

 Râvna şi dăruirea unor stareţi cu reală vocaţie a îmbogăţit patrimoniul mănăstirii Rohia, patrimoniu care astăzi se compune din urmatoarele valori: „Casa de Stejar” (1965), „Casa stăreţiei” (1969-1972), „Casa cu Paraclis” (1973-1975), „Casa Poetului” (1977-1979), „Altarul de vară” (1980-1983), „Poarta maramureşeană” de la intrare în incintă mănăstirii (1988), „Casa Albă” (1988-1992), „Poarta din sat” (1999 – 2001), „Colțul maramureşean” compus dintr-o casă şi o biserică de lemn (2001) s.a. Una din realizările foarte importante ale acestui asezământ a fost, este şi va ramâne faptul că aici, pe parcursul celor 100 de ani de existență, sute de mii de români şi-au găsit materializate năzuinţele unităţii de neam şi credinţă. 

Astăzi, prin reorganizarea Bisericii Ortodoxe Române, Mănăstirea „Sfânta Ana”  Rohia se află sub oblăduirea canonică a Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului şi Sătmarului. Ea este situată în „Țara Lăpuşului”, un prea frumos, pitoresc şi binecuvântat colţ de țară româneasca, la cca. 50 km de municipiul Baia Mare şi 43 km de municipiul  Dej, în hotarul satului Rohia ce aparţine oraşului Târgu Lăpuș, în mijlocul unui codru de fag şi stejar, pe coama unei coline ce poartă numele „Dealul Viei”, la o altitudine de aproximativ 500 m. 

Căi de acces:

Nodul de legătură spre mănăstire este orașul Târgu Lapuș care se află la o distanță de cca 9 km de mănăstire. La Târgu Lapuș se poate ajunge fie pe DN 18B Baia Mare – Târgu Lăpuș, fie pe șoseaua Dej – Baia Mare pâna în localitatea Gâlgău, iar de acolo spre Târgu Lăpuș. Se mai poate ajunge şi pe șoseaua Dej – Târgu Lăpuș prin Măgoaja. Stațiile C. F. cu legătură spre mănăstire sunt Baia Mare, Dej şi Gâlgău.

Biserica de lemn „Cuvioasa Paraschiva” din Desești, UNESCO

Cei mai mulți experți datează biserica de lemn „Sfânta Cuvioasă Paraschiva” de la Desești la 1770, aceasta fiind înscrisă pe Lista Patrimoniului Mondial UNESCO în 1999. Picturile post-bizantine din secolul al XVIII-lea, tipice Maramureșului, acoperă încă pereții a trei încăperi și sunt asociate cu numele a doi mari artiști, Radu Munteanu și Alexandru Ponehalsa.

Biserica de lemn din Desești a fost supusă unor ample lucrări de restaurare în perioada 1996-1998, axate pe arhitectura generală și pe picturile murale, iar în 1999 a fost inclusă în Lista Patrimoniului Mondial UNESCO.

Biserica datează de la jumătatea secolului al XVIII-lea (1770, de Titus Bud și Joby Patterson; 1780, de Alex Baboș). Inițial, a aparținut cultului greco-catolic, pentru ca mai târziu ortodocșii să preia lăcașul de cult.

Potrivit specialiștilor, biserica din Desești a fost construită cu zece ani înainte ca pictura interioară (parietal și iconostas) să fie finalizată, este perfect conservată și este un exemplu de pictură murală maramureșeană post-bizantină din secolul al XVIII-lea.

Pictorii bisericii (educați de nobilii maramureșeni) au fost Radu Munteanu și Gheorghe, alături de Alexandru Ponehalschi (artist polonez la origine, a cărui primă lucrare, înregistrată în 1751, a fost o icoană a Maicii Domnului cu Pruncul de la Mănăstirea Bârsana).

Iconostasul bisericii din Desești este format din trei registre suprapuse, cu patru icoane împărătești (mobile) în partea inferioară. Scenele sunt următoarele: Răstignirea, Înmormântarea și Învierea au fost pictate pe tâmpla superioară. În cel de-al doilea registru, Dumnezeu Tatăl se află în centru, iar profeții apar pe flancuri. Scena lui Isus apare în mijlocul celui de-al treilea registru, cu apostolii de o parte și de alta a lui.

Biserica de la Desești, aflată în patrimoniul mondial UNESCO, are paisprezece icoane pictate în tempera pe suporturi de lemn. Icoana care îl înfățișează pe Iisus Pantocrator a fost pictată în secolul al XVII-lea, iar restul datează din același secol XVIII. Fecioara cu Pruncul și Iisus au fost pictate în 1752, conform inscripției de pe prima icoană, și făceau probabil parte din iconostasul vechii biserici.

Alexandru Ponehalschi a pictat icoanele reprezentând pe Iisus Pantocrator (15 mai 1778) și Fecioara cu Pruncul în 1778.

Se crede că Radu Munteanu (originar din Ungureni, Țara Lăpușului) a pictat aici patru icoane: Înălțarea lui Iisus, Botezul Domnului, Transfigurarea Domnului și Sfânta Paraschiva. Ocrotitoarea bisericii este icoana Sfintei Paraschiva (sfârșitul secolului al XVIII-lea).

Cupola naosului simbolizează cerul. Pe bolta bisericii au fost pictate Fecioara Maria care se roagă, Iisus Învățătorul și patru arhangheli – imagini mari din Vechiul Testament. Ciclul Patimilor cuprinde șaisprezece scene atribuite lui Radu Munteanu, iar chipurile martirilor (sfinți militari, pustnici și mărturisitori) de pe partea inferioară a pereților atrag atenția.

În pronaos (un loc de acces și rugăciune rezervat femeilor), se pot vedea scene din Judecata de Apoi – iadul (trei pereți i-au fost alocați). Biserica din Desești a fost reprezentată în picturile „Lenea”, „Moartea, ciuma și foametea”. Partea superioară a peretelui sudic este dominată de imaginea lui Moise care îi conduce pe păgâni la judecata lui Iisus. În pronaos, deasupra intrării, diametral opus lui Iisus Judecătorul, apare Fecioara Maria sub forma unei rugăciuni.

   Biserica de lemn de la Desești face parte din categoria bisericilor mari de lemn, atât din punct de vedere al numărului de încăperi, cât și al sistemului de bolți din interior. Lemnul bisericii a fost tăiat în localitatea numită Valea Caselor, nu departe de biserică (Al. Baboș, Urmele…, p. 149).

În unele documente păstrate în arhiva DJC Maramureș se precizează că este din lemn de ulm (Traian Ursu, Scurt istoric, anii 70-80), în timp ce altele menționează doar „lemn tare” (Carte monument, 1962, Al. Cumpănașu).

În cadrul celui mai recent proiect de restaurare, arhitectul Niels Auner descrie sistemul de construcție al bisericii astfel: 

A. Talpă de stejar 20×25 cm.

B. Pereții de închidere și pereții despărțitori sunt din lemn de stejar sculptat, susținuți de un sistem de blocuri, cu îmbinări în coadă de rândunică la colțuri și intersecții.

C. Bolta de deasupra naosului este semicilindrică, realizată din bârne de molid, susținută prin timpanele marginale;

D. Turnul clopotniță în formă de prismă dreptunghiulară este alcătuit dintr-un sistem de stâlpi, fixat în partea inferioară pe 2 perechi de schele încrucișate care se sprijină pe pereții pronaosului, iar în partea superioară pe 2 perechi de grinzi de contur, pe care se sprijină pe bolta turnului, deasupra căreia se fixează coifurile, respectiv căpriorii coifului şarpantei.

F. Șarpanta clădirii bisericii este realizată din ferme de molid sculptat, compuse din căpriori susținuți pe perimetru de coșuri fixate cu clești (capse), care asigură o bună rigiditate a sistemului. Volumul bisericii se caracterizează prin prezența unui tavan dublu, tipic pentru bisericile mari din Maramureș.

Dimensiuni: Ac: suprafață construită 91,43 mp.

Ac: suprafață utilă 78,47 mp.

h: Înălțimea exterioară a coamei 10,00 m.

H: Înălțimea turnului 18,85 m.

Pictura bisericii, ca și în cazul altor biserici din Maramureș, înfățișează scene din Vechiul și Noul Testament într-o paralelă moralizatoare. „Organizarea compozițională generală a picturii Desești se realizează prin divizarea suprafeței cu dungi cu motive florale, frunze și flori rotunde sau din familia lalelelor, desfășurate în meandru (… ) Atât scenele, cât și personajele din cadrul lor sunt mai degrabă juxtapuse decât compoziționale, efectul de unitate decurgând din ritmul decorativ reflectat în ansamblu (…) Figurile sunt cel mai adesea reprezentate din față, cu gesturi extrem de joase și stereotipuri; câteva imagini de profil sunt de fapt doar brațe și picioare, capul și corpul fiind vizibile din față. Personajele poartă haine rigide, care cad în falduri drepte, schițate, neanatomice, desenate cu negru și uneori accentuate cu alb pentru a crea o senzație de volum. (…) Costumele cele mai variate și mai pitorești apar la neamurile păcătoșilor din Judecata de Apoi: turcii și tătarii cu șaluri, tunici și pelerine, cu diferite tipuri de ișlice, germanii în costume închise cu brandenburguri și pălăriuțe cu borul mic, și, în sfârșit, „frânci” eleganți, în tunici scurte și pantaloni strâmți, cu pălării foarte înalte.” (Anca Bratu, Frescele Maramureșului, pp. 188-189).

Biserica Înălțării, UNESCO

Comunitatea Yasinya este bogată în monumente culturale și arhitecturale moștenite de la generațiile anterioare. Fiecare monument reflectă moștenirea, trecutul istoric și realizările noastre. Biserica Înălțării este un monument arhitectural de importanță națională, care a fost construit în 1824.  Iconostasul a fost păstrat în interiorul bisericii încă de la construcția acesteia.   În 2013, biserica a intrat în patrimoniul mondial UNESCO. 

Biserica este formată din cinci părți cu pereți din lemn, cu aripi pătrate mai mici care se învecinează cu partea centrală mai mare pe toate laturile, părți în formă de cruce acoperite cu un acoperiș în două ape cu vârfuri conice la margini. Partea centrală a bisericii se transformă într-un octogon, acoperit cu un acoperiș octogonal în formă de șarpantă, cu un turn minuscul, cu coif dublu. Întreaga biserică este înfășurată în jurul unui coronament inferior larg, iar grinzile care ies din peretele de lemn formează consolele de susținere. Pornind de la nivelul coronamentului, clădirea este protejată de sus prin șindrilă verticală. Iconostasul bisericii a fost repictat și, pe baza elementelor sale structurale, se poate presupune că a fost creat înainte de construirea bisericii (în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea).

Biserica este una dintre cele mai perfecte biserici din lemn din întreaga regiune Hutsul. Există o oarecare magie în proporțiile părților laterale și centrale, în buștenii tăiați lin de cabinele de lemn, în acoperișurile de șindrilă și în micile luminatoare de deasupra acestora.

Biserica Nașterea Sfintei Fecioare Maria

Biserica Nașterea Sfintei Fecioare Maria aparține școlii Huțul de construcție tradițională a bisericilor. Clădirea are un plan cruciform, cu cinci etaje și cu un etaj. Datorită mijloacelor artistice, a proporțiilor perfecte, a unei bune amplasări și a unui soclu de piatră înălțat, spațiul interior al bisericii, în ciuda dimensiunilor sale mici, impresionează prin solemnitatea sa de mare înălțime.

Potrivit uneia dintre cele mai comune versiuni, biserica a fost construită în 1615 în satul Yablunytsi și se presupune că a fost mutată la Vorokhta în 1780 peste un nou cimitir. În 1860, biserica a fost mutată într-o nouă locație, unde se află și astăzi. Un cercetător din Lviv al clădirilor sacre, Vasyl Slobodian, pe baza inventarului din 1826 al bisericii din Vorokhta, care se păstrează în Arhivele Centrale de Stat ale Ucrainei din Lviv, deduce o altă dată pentru construcția bisericii – 1811. Acest document conține următoarele informații: „Construită în numele binefăcătorilor bisericii înainte cu 15 ani pe cheltuiala cetățenilor din Mykulychyn și Vorokhta, este acoperită cu șindrilă, are o cupolă încoronată cu o cruce de fier… Această biserică este în stare bună și poate fi evaluată la 200 de florini”. Terenul pentru construcția bisericii a fost donat de familia Mocherniak.  

În fața bisericii s-a păstrat prima cruce memorială, care a fost pusă de consiliul bisericii în 1785, iar în interior se află picturi murale din secolul al XIX-lea.

Această biserică a fost construită fără niciun cui și este considerată cea mai perfectă în ceea ce privește forma și proporțiile arhitecturale. 

Este un monument arhitectural de importanță națională.