Muzeul Județean de Etnografie şi Artă Populară Maramureș și Muzeul Satului, Baia Mare

Muzeul de Etnografie și Artă Populară al Județului Baia Mare este o instituție publică de cultură aflată în subordinea Consiliului Județean Maramureș. Muzeul este situat pe Dealul Florilor, într-o zonă pitorească a orașului, în apropierea centrului istoric. Instituția este formată din două locații: Muzeul Rural și Secția Pavilion, situată în fostul Teatru de Vară al orașului.

  În fața Secției Pavilion se află un ansamblu sculptural al celebrului sculptor Vida Geza, format din 12 coloane care înfățișează personaje din Maramureș și măști din mitologia locală, amintind de masacrul comis la 14 octombrie 1944 de către trupele horthyste în retragere.

Câmpul Tineretului oferă o zonă verde vastă, situată în imediata vecinătate a Parcului Municipal Regina Maria, un loc de recreere pentru cei care se bucură de plimbări lungi și relaxante.

Scurt istoric. În anul 1899, în Baia Mare a fost înființată Asociația Muzeului din Baia Mare, formată din intelectualitatea orașului, ai cărei membri au donat obiectele care au alcătuit primele colecții ale Muzeului din Baia Mare. Al Doilea Război Mondial a întrerupt activitatea muzeului, care a fost reluată în 1950, dar atunci s-a pus un accent deosebit pe departamentul de istorie. Abia în 1964 a fost aprobată secția de etnografie și artă populară.

Creșterea semnificativă a colecțiilor secției de etnografie, precum și valoarea deosebită a operelor, a fost recunoscută de mari experți în acest domeniu: Tancred Bănăţeanu, Boris Zderciuc, Silvia Zderciuc, Nicolae Ungureanu, Cornel Irimiei și Georgeta Stoica, a dus la organizarea unui muzeu etnografic cu un fost pavilion. În acest scop, a fost obținută clădirea Teatrului de Vară, care se afla atunci în stare de degradare profundă, iar ulterior a fost supusă unor reparații și reamenajări importante pentru a găzdui atât expoziția, cât și depozitele departamentului. Nu s-a renunțat la ideea de a păstra spațiul pentru spectacole: o scenă și un amfiteatru cu o capacitate de aproximativ 800 de locuri.

La 1 iulie 1978, s-a deschis prima expoziție din pavilionul principal al Departamentului de Etnografie și Artă Populară. Această expoziție a fost păstrată până în 2007, când a fost deschisă o nouă expoziție principală: Lemnul în comunitățile tradiționale de la leagăn la mormânt.

La 15 august 1985, după eforturi îndelungate ale experților din industrie și ale autorităților locale, a fost inaugurată o secțiune în aer liber, Muzeul Satului. Monumentele de arhitectură populară reprezintă patru regiuni etnografice ale județului: Maramureșul istoric, Chioar, Lăpuș și Codru. 

De asemenea, muzeul a încercat să prezinte tipurile de gospodării în funcție de ocupația principală a locuitorilor din zona de proveniență. Astfel, avem ferme din regiunea Lăpușului, podgorii din subzona Baia Mare, pomicultori din regiunea Maramureșului etc. Nu au fost lăsate deoparte nici structurile tehnice, cum ar fi roțile de apă, țevile, vârtelnițele și morile de apă.

Muzeul a fost amenajat în jurul unei biserici de lemn provenind din satul Chechiș (comuna Dumbrăviţa), o zonă care a aparținut domeniului Baia Mare (cf. documente din 1566). Biserica se află pe acest amplasament (Dealul Florilor – Baia Mare) din 1939 și datează din 1630.

Casa memorială ”Elie Wiesel”, Sighetu Marmației.

„Dacă grecii au inventat tragedia, romanii au inventat epistola și sonetul renascentist, atunci generația noastră a inventat o nouă literatură – literatura mărturiei. Cu toții am fost martori și simțim că trebuie să stăm ca mărturie pentru viitor. Și aceasta a devenit o obsesie,singura și cea mai puternică obsesie care a marcat toate viețile, toate visele, toată munca supravieţuitorilor. Chiar și cu un minut înainte să moară au crezut că asta trebuie să  facă.” Elie Wiesel

Casa memorială a lui Elie Wiesel. La Muzeul Culturii Evreiești din Maramureș, conectăm oamenii cu memoria și experiențele de viață ale evreilor din Maramureș prin intermediul moștenirii culturale a laureatului Premiului Nobel pentru Pace Elie Wiesel. Povestea pe care o spunem este povestea unui loc și a unor oameni deosebiți și încercăm să surprindem, prin reflecție, interacțiune și schimb, esența și complexitatea regiunii, cu contrastele și armoniile sale, prin colecții, expoziții și programe pentru un public larg. Participăm activ la viața și istoria Sighetului și contribuim la coeziunea culturală, educațională, socială și economică a orașului prin toate activitățile noastre. Situat în locul de naștere al lui Elie Wiesel, unde s-a născut și a trăit până la vârsta de 15 ani, Muzeul Culturii Evreiești din Maramureș este un loc în care putem înțelege trecutul pentru a modela viitorul.

Casa în care s-a născut Elie Wiesel se află pe strada Dragoș Vodă, colț cu strada Tudor Vladimirescu, într-o zonă care făcea parte dintr-unul dintre cartierele evreiești din Sighet. Este caracteristică zonelor din Transilvania și Europa Centrală de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, atât în ceea ce privește arhitectura, cât și designul interior.

Esența sa a fost aceea de a evidenția personalitatea, viața și opera lui Elie Wiesel și de a comemora comunitatea evreiască din Sighet și Maramureș într-o sinteză, așa cum au permis spațiul și documentația: încăperi cu mobilier vechi aparținând diferitelor familii evreiești din Maramureș, obiecte de cult și de viață cotidiană, documente, fotografii relevante, reconstituiri foto și documentare ale Holocaustului din Maramureș și Transilvania de Nord, completate periodic de expoziții temporare legate de viața comunitară, culturală și socială a evreilor din Maramureș. Ca o extensie a Casei Memoriale Elie Wiesel, două case evreiești, Casa Drimer din Bârsana și casa ciobanului evreu din Poienile-Izei, au fost transformate în Muzeul Satului. Ambele case, prin acord, contribuie la completarea portretului comunității evreiești din Maramureș.

Complexul Monahal Bârsana

Una dintre cele mai vizitate atracții din Maramureș, Mănăstirea Ortodoxă Bârsana este un ansamblu monahal format din mai multe clădiri din lemn și care respectă stilul tradițional maramureșean, cu o turlă bisericească ce se remarcă prin înălțimea de 74 de metri. 

Piatra de temelie a noii mănăstiri a fost pusă în 1993, pe locul vechii mănăstiri, care a funcționat de la începutul secolului al XIV-lea până în 1791, când a fost desființată, iar biserica mănăstirii a fost mutată în sat în 1806.

 Biserica de lemn cu hramul „Intrarea Maicii Domnului în Biserică” din Bârsana este de o frumusețe deosebită și este specifică bisericilor mici din Maramureș cu acoperiș dublu. Altarul, construit în 1720, a fost inițial biserica vechii Mănăstiri din Bârsana, transformată în biserică parohială în 1806, când a fost mutată în locația actuală. Pereții interiori au fost decorați cu picturi în 1806. Datorită valorii sale inestimabile, biserica a fost inclusă în patrimoniul mondial UNESCO din 1999.

Mănăstirea Sfânta Ana, Rohia

Printre valoroasele monumente bisericeşti şi de artă religioasă, care atrag admiraţia şi preţuirea vizitatorilor din ţară şi de peste hotare, un loc de frunte îl ocupă şi Mănăstirea „Sfânta Ana” Rohia, din „Ţara Lapuşului”, judeţul Maramureş. Aşezată într-un cadru pitoresc, pe coama unui deal, în mijlocul unei păduri de fag şi de stejar, Mănăstirea Rohia constituie locul privilegiat al căutătorilor de linişte şi reconfortare sufletească, al iubitorilor de frumos artistic şi natural. 

Începuturile mănăstirii sunt legate de persoana preotului ortodox român Nicolae Gherman (1877-1959), paroh în satul de la poalele Dealului Viei – Rohia, deal pe care se gaseşte aşezată mănăstirea. Preotul ctitor a zidit mănăstirea în memoria fiicei sale, copila Anuţa, pe care a pierdut-o, fiind chemată la Domnul în noiembrie 1922, la vârsta de numai 10 anişori. Această fetiţa s-a făcut un binevestitor al voii Domnului căci, nopţi la rândul, copila îi apărea în vis tatălui ei, rugându-l să construiască o „casă Maicii Domnului” în Dealul Viei din hotarul Rohiei. La început îndureratul părinte păstra în inima sa visele, până când, într-o zi o femeie credinciosă, Floarea lui Ilie, a venit la el şi i-a spus: „Părinte de ce nu asculţi glasul lui Dumnezeu, care Îţi porunceşte prin copila Anuţa, să faci casă la Maica Domnului în Dealul Viei?” Nedumerit parintele o întreabă – „ce casă să fac Maicii Domnului ?” la care femeia i-a raspuns – „Mănăstire sa faci, parinte!” În acel moment părintele Nicolae şi-a dat seama că este vorba de o hotărâre divină, şi cuprins de o linişte sufletească, s-a hotărât să construiască o mănăstire în amintirea copilei sale şi pentru mângâierea credincioşilor din aceste părţi. Sprijinit de consătenii săi, parintele hotărâşte ridicarea Sfintei Mănăstiri într-o poiană numită „la stejarul lui Pintea” unde, potrivit obiceiului a fost înfiptă o cruce. Peste câteva zile, însă, constată uimiţi că, crucea pe care o aşezaseră în poiană nu mai era la locul ei, ci se află în altă parte, tocmai pe pintenul dealului pe o stâncă. Bănuind ca o mână răuvoitoare a săvârşit această mutare, crucea a fost adusă şi aşezată la locul ei, iar un credincios, pe nume Alexandru Pop, a rămas de pază peste noapte. Seara târziu când a început să ningă credinciosul s-a întors acasă. A doua zi, de dimineaţă, când a ajuns acolo, deşi nu era nicio urmă pe zăpada proaspăt căzută, crucea nu era la locul ei, ci a fost din nou găsită pe locul unde se află actuala biserică a mănăstirii. Cu toţii au considerat că acesta nu poate fi decât un semn revelat prin care s-a arătat locul unde să fie construită biserica sfintei mănăstiri. Lucrările pentru ridicarea bisericii au început în anul 1923. 

După multe greutăţi, cu sacrificii mari şi ajutat de entuziasmul şi braţele sutelor de credincioşi, s-a reuşit ca în timp de doi ani să fie ridicată o biserică modestă şi o casă monahală. Mănăstirea a fost sfinţită abia în 1926, de către vrednicul de pomenire episcopul Nicolae Ivan al Clujului, la 15 august, de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, care a devenit hramul mănăstirii. Astfel a luat ființă „primul asezamânt de acest feliu” în Ardealul alipit. Multă vreme, așezământul a rămas la stadiul de schit, neputându-se dezvolta din cauza accesului foarte greu. Mănăstirea s-a putut dezvolta după 1965 şi mai ales în anul 1970, când s-a introdus curentul electric şi s-a amenajat drumul de acces.

 Râvna şi dăruirea unor stareţi cu reală vocaţie a îmbogăţit patrimoniul mănăstirii Rohia, patrimoniu care astăzi se compune din urmatoarele valori: „Casa de Stejar” (1965), „Casa stăreţiei” (1969-1972), „Casa cu Paraclis” (1973-1975), „Casa Poetului” (1977-1979), „Altarul de vară” (1980-1983), „Poarta maramureşeană” de la intrare în incintă mănăstirii (1988), „Casa Albă” (1988-1992), „Poarta din sat” (1999 – 2001), „Colțul maramureşean” compus dintr-o casă şi o biserică de lemn (2001) s.a. Una din realizările foarte importante ale acestui asezământ a fost, este şi va ramâne faptul că aici, pe parcursul celor 100 de ani de existență, sute de mii de români şi-au găsit materializate năzuinţele unităţii de neam şi credinţă. 

Astăzi, prin reorganizarea Bisericii Ortodoxe Române, Mănăstirea „Sfânta Ana”  Rohia se află sub oblăduirea canonică a Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului şi Sătmarului. Ea este situată în „Țara Lăpuşului”, un prea frumos, pitoresc şi binecuvântat colţ de țară româneasca, la cca. 50 km de municipiul Baia Mare şi 43 km de municipiul  Dej, în hotarul satului Rohia ce aparţine oraşului Târgu Lăpuș, în mijlocul unui codru de fag şi stejar, pe coama unei coline ce poartă numele „Dealul Viei”, la o altitudine de aproximativ 500 m. 

Căi de acces:

Nodul de legătură spre mănăstire este orașul Târgu Lapuș care se află la o distanță de cca 9 km de mănăstire. La Târgu Lapuș se poate ajunge fie pe DN 18B Baia Mare – Târgu Lăpuș, fie pe șoseaua Dej – Baia Mare pâna în localitatea Gâlgău, iar de acolo spre Târgu Lăpuș. Se mai poate ajunge şi pe șoseaua Dej – Târgu Lăpuș prin Măgoaja. Stațiile C. F. cu legătură spre mănăstire sunt Baia Mare, Dej şi Gâlgău.

Castelul Teleki, Coltău

Coltău este unul dintre cele mai renumite locuri de pelerinaj legate de poetul Sándor Petőfi, în Transilvania de Nord. Vizitele lui Mór Jókai și poeziile lui Petőfi au stabilit reputația literară a comunei Coltău.

Comuna Coltău se situează pe terasa Lăpușului la 10 km sud de municipiul Baia Mare, reședința județului Maramureș, în partea de nord vest a Transilvaniei. Se compune din localitatea Coltău, reședință de comună și Cătălina – sat aparținător. 

Prima atestare documentară a satului provine din 1405 şi este menţionată sub numele Kolcho în documentul Convenţiei de la Leles (Slovacia), semnat de voievozii Drag şi Balc.L-a stăpânit mai târziu familia Drágffy, iar începând cu anul 1549 aparţine Ţării Chioarului şi din 1615 regiunea aparţine Principatelor Transilvaniei.

Din anul 1674 Coltău şi Cătălina intră în posesia familiei nobiliare Teleki, care primeşte satele cu titlu de donaţie regală şi rămâne la această familie până în 1936.

De secole, membrii familiei Teleki au jucat un rol major în viața politică și culturală a Ungariei și Transilvaniei, iar familia a dat numeroase personalități științei, literaturii și vieții politice interne și internaționale. Iată câteva exemple dintre personalităţile mai cunoscute ale familiei: 

● Contele Sámuel Teleki (1739-1822) cancelar al Transilvaniei, om de cultură, celebru colecţionar de cărţi, fondator al Bibliotecii Teleki din Târgu Mureş.

● Contele József Teleki (1790-1855) jurist si istoric care a ocupat funcția de președinte al Academiei Maghiare de Științe între 1830 și 1855.

● Contesa Blanka Teleki (1806-1862) născută în apropiere de Coltău, la Satulung, a fost educatoare și activistă pentru drepturile femeilor, a fondat prima școală de fete la Budapesta în 1846, apoi a fost închisă timp de 5 ani după revoluția maghiară din 1848- 49.

Pe proprietatea din Coltău, în mijlocul secolului al XVIII-lea contele József Teleki organizează o gospodărie economică şi construiește o clădire în stil baroc. Această clădire, pe parcursul a o sută de ani a fost folosită de către familie doar cu ocazia primirii musafirilor care au sosit la raidurile de vânătoare, în timp ce familia locuise de generații în primul rând la moșia din Şărmaşu, judeţul Cluj. Cel mai cunoscut stăpân al castelului era “contele sălbatic” Sándor Teleki, fiind discipolul politicianului Táncsics Mihály, tovarăş de drum al muzicianului Franz Liszt, colonelul cel mai drag ai generarilor Bem şi Garibaldi, prietenul bun al lui Petőfi Sándor, Victor Hugo, Jókai Mór şi Alexandre Dumas (tată şi fiu). 

Pe parcursul anilor, Coltăul a devenit un loc de pelerinaj pentru turiştii iubitori de literatură maghiară. Este cunoscut faptul că, marele poet maghiar Petőfi Sándor, poetul libertăţii şi dragostei, şi-a petrecut luna de miere în castelul Teleki în perioada 09 septembrie-19 octombrie 1847.  În aceasta perioadă de armonie dulce, poetul a scris 24 de poezii de dragoste către soţia sa. Sub un corn aflat în parcul castelului a luat fiinţă cea mai cunoscută poezie de dragoste “Sfârşit de septembrie” (tradusă în limba română de Eugen Jebeleanu), fiind o adevărată capodoperă a literaturii maghiare şi universale.

După 18 ani petrecuți în exil, în 1867 Sándor Teleki s-a întors la Coltău și a început să construiască așa-numitul „Castelul Roșu”, acum fiind sediul școlii gimnaziale locale. La începutul secolului XX, fiul său, Ioan Teleki, care locuia la castelul din Coltău și administra moșia, când familia s-a lărgit, a extins castelul, l-a modificat şi l-a reamenajat pentru a-l face mai confortabil. Atunci au adăugat clădirii o terasă în partea de nord vest a castelului, care oferă o panoramă splendidă către valea râului Lăpuş şi Munții Gutâi. 

Castelul Teleki din Coltău, care înainte de al doilea Război Mondial era renumit de colecţia sa privată de obiecte preţioase, din 1960 găzduieşte muzeul Petőfi Sándor, care la început a pornit doar cu o cameră memorială Petőfi, iar la începutul mileniului trei, s-a extins şi a ocupat tot etajul. 

Începând din vara anului 2020, turiştii pot vizita castelul restaurat în cadrul Programului Operaţional Regional şi cofinanţat de Uniunea Europeană prin Fondul de Dezvoltare Regională. 

Castelul restaurat se compune din patru nivele: parter, etaj, beci, unde sunt prezentate expoziții permanente despre familia Teleki, vizitele poetului Petőfi Sándor la Coltău, viața “contelui sălbatic” Sándor Teleki, vizita scriitorului Jókai Mór la castel, și la mansardă în sala de conferințe se pot vizita expoziții temporare de artă.

În parcul castelului se găsesc câțiva copaci de raritate, de câteva sute de ani, care evocă atmosfera trecutului: un frasin negru  (Fraxinus excelsior) , sub care, potrivit legendei, lăutarul Pócsy Laci a cântat compozitorului Franz Liszt; trei chiparoși de baltă (Taxodium distichum);  un corn legendar, sub care pe o măsuță de piatră poetul Petőfi a scris majoritatea poeziilor la Coltău.

În parc se găsesc următoarele statui: grupul statuar Petőfi-Szendrey (Pogány Gábor Benő, 1998); bustul contelui Sándor Teleki (Dinnyés László , 2008); bustul compozitorului Franz Liszt (Dinnyés László, 2011); bustul generalului Bem (Deák Árpád, 2014).

Propunem turiştilor să viziteze Coltăul nu numai cu ocazia destinaţiilor turistice din judeţul Maramureş, ci şi atunci când vor să ajungă pe meleaguri mai îndepărtate. Pensiunile din Coltău , cu o capacitate totală de primire de 150 de persoane, oferă turiștilor servicii de găzduire de înaltă calitate şi facilităţi cu specific local. Se pot petrece aici mai multe nopţi şi zilnic se pot vizita în formă de stea Maramureşul istoric şi Regiunea de nord-vest a Transilvaniei.

Vă dorim distracţie plăcută la noi !

Muzeul Județean de Artă "Centrul Artistic Mare"

Muzeul Județean de Artă «Centrul Artistic Baia Mare» este o instituție de cultură situată în Centrul Vechi al orașului Baia Mare, pe str. 1 Mai, nr. 8. Clădirea în care funcționează muzeul a fost construită în anul 1748 și este monument istoric de importanță națională. Deși văzută din exterior aceasta poate părea destul de neimpresionantă din punct de vedere arhitectural, în interiorul său vizitatorii vor fi plăcut surprinși de tavanele boltite din sălile de la parter, de ornamentele de tip art nouveau existente pe tavanele sălilor înalte de la etaj, precum și de sobele realizate în stilul Rococo. De asemenea, edificiul care adăpostește în prezent expozițiile muzeului se remarcă prin istoricul său. Subsolul și parterul clădirii au fost construite în timpul Imperiului Habsburgic, cu scopul de a servi ca depozit de sare și sediu al Oficiului Salinelor. După circa 100 de ani, aceasta a fost reamenajată și transformată în sediu de bancă, iar de la începutul anilor 1900 a devenit casa particulară a avocatului dr. Teofil Dragoș. Fiind o personalitate importantă în comunitate din punct de vedere politic și social (pe lângă profesia de avocat, Teofil Dragoș a fost și preşedinte al P.N.L. Satu Mare, prefect, deputat, președinte al Institutului de Credit și Economii „Aurora” din Baia Mare și președinte al Camerei de Comerţ şi Industrie Satu Mare) și dispunând de resursele financiare necesare, Teofil Dragoș a recurs la extinderea clădirii prin supraetajare. După moartea sa, survenită în anul 1934, imobilul a fost donat Consiliului Orășenesc, iar din anul 1954 a fost dat în administrare Muzeului Județean Maramureș. Ulterior, în clădire și-a desfășurat activitatea secția de artă a muzeului, care din septembrie 2006 a fost reorganizată sub forma Muzeului Județean de Artă «Centrul Artistic Baia Mare».

Acest muzeu se distinge la nivel național prin faptul că este singura instituție axată exclusiv pe colecționarea, tezaurizarea  și valorificarea expozițională a lucrărilor de artă create de artiști băimăreni, precum și de artiști care au activat la Baia Mare, deși s-au născut sau au fost formați profesional în alte spații culturale din țară și din străinătate. 

Bazele mișcării artistice de la Baia Mare au fost puse în perioada 1896-1901 de către Simon Hollósy și un grup de pictori băimăreni, respectiv Béla Iványi Grünwald, Thorma János, Réty István și Károly Ferenczy. Hollósy Simon, originar din Sighetu-Marmației, și-a desăvârșit pregătirea profesională la Academia Regală de Arte Plastice din München, unde ulterior a ajuns să fie recunoscut „drept un talent de prim rang”. Înainte de împlinirea vârstei de 30 de ani, a devenit maestru în arte plastice pentru elevi din întreaga lume și a înființat la München o școală particulară de pictură foarte apreciată la nivel internațional. Ca urmare a acestui succes răsunător și a originilor sale maramureșene, oficialitățile din Baia Mare i-au adresat invitația de a veni să lucreze împreună cu elevii săi pe meleagurile natale. Acest context a fost considerat de către Hollósy ca fiind o oportunitate excelentă prin care putea să depășească limitele picturii realizate în atelier, fapt pentru care a acceptat invitația primarului Thurman Oliver și, în mai 1896, și-a adus de la München la Baia Mare primul grup de elevi.

Timp de șase ani, respectiv până în 1901, Hollósy a continuat să vină împreună cu elevii săi la Baia Mare pe perioada verii. Astfel, în acest interval de timp, peste 400 de artiști din diverse țări europene, dar și din America de Nord, Australia și India, au creat la Baia Mare sub îndrumarea lui Hollósy. Caracterul cosmopolit al acestor grupuri de artiști, corelat cu studiile academice și profesionale pe care mulți dintre ei le-au urmat în cadrul altor centre, precum cel de la München, Budapesta, București și Paris, au făcut ca activitățile artistice desfășurate la Baia Mare să fie puternic influențate de ideile și modelele estetice existente la nivel internațional. Aceste influențe s-au reflectat în multitudinea de curente stilistice existente în arta băimăreană, începând de la realismul plein air-ist specific primelor creații, și până la postmodernismul ce caracterizează arta contemporană.

După anul 1901, activitatea pedagogică în domeniul artistic a continuat la Baia Mare sub diverse forme și denumiri (Școala Liberă de Pictură, Școala de Arte Frumoase, Școala Liberă de Arte Frumoase etc.), ceea ce a făcut ca de-a lungul timpului în oraș să-și desfășoare activitatea de creație peste 3.500 de artiști din Europa și nu numai. Relieful, cadrul natural și peisajele superbe din Baia Mare și împrejurimi au reprezentat factori importanți de atracție ai artiștilor în această zonă, influențându-le semnificativ creația. Din acest motiv, Baia Mare, intitulat și „orașul pictorilor”, a ajuns să dețină una din puținele colonii artistice europene care au funcționat neîntrerupt, începând din secolul al XIX-lea și până în prezent.   

În acest context, patrimoniul cultural al Muzeului Județean de Artă «Centrul Artistic Baia Mare» a crescut progresiv de-a lungul timpului, în prezent acesta însumând peste 6.790 de bunuri culturale, împărțite în următoarele colecții: pictură, grafică, sculptură, artă decorativă, fotografii de artă și fond documentar. Dintre acestea, vizitatorii pot admira în expoziția permanentă a muzeului, intitulată „Centrul Artistic Baia Mare. Repere europene între tradiții și inovații”, o selecție de 350 de lucrări, expuse în 11 săli. Expoziția prezintă o sinteză cronologică a creației artistice realizate la Baia Mare, începând din anul 1896 și până în prezent, fiind organizată problematic, tematic și cronologic. 

Programul de funcționare al muzeului este de marți până duminică, între orele 10:00 – 17:00.

Muzeul Județean de Mineralogie ”Victor Gorduza”, Baia Mare

Muzeul Județean de Mineralogie „Victor Gorduza” Baia Mare – MusMin – este unul din cele mai importante muzee cu profil de științe naturale din România și cel mai mare muzeu regional de mineralogie din Europa, deoarece întreg patrimoniu muzeal, expus sau depozitat, provine din zona de nord-vest a României.

Muzeul s-a dezvoltat pe structura Secției de Științe Naturale, înființată la data de 17 ianuarie 1976, în cadrul Muzeului Județean Maramureș și care avea sediul în Casa Iancu de Hunedoara, din Centrul Vechi al orașului, spațiu ce a găzduit și prima expoziție permanentă a secției. La data de 8 februarie 1988, Secției de Științe Naturale i se repartizează, pentru realizarea unui sediu adecvat, clădirea situată în bd. Traian, nr. 8. Și, după aproape doi ani de muncă intensă, la data de 6 noiembrie 1989, se deschide oficial, într-un sediu nou, reprezentativ și dotat corespunzător, expoziția permanentă actuală. La 10 decembrie 1992, ca urmare a deciziei Delegației permanente a Consiliului Județean Maramureș, primește statutul juridic de muzeu, separându-se din cadrul Muzeului Județean Maramureș, iar astăzi poartă, cu mândrie, numele celui care a avut ideea înființării, l-a condus și l-a făcut cunoscut în țară și străinătate – Victor Gorduza.

Activitatea de dezvoltare continuă a patrimoniului muzeal, în cei peste 45 de ani de activitate, se concretizează astăzi printr-un patrimoniu impresionant, ce cuprinde peste 20.800 de piese, grupate în patru colecții: minerale, fosile, roci și minereuri. Toate acestea provin din aflorimentele și în special din exploatările miniere subterane, ce au funcționat până în anul 2006, în așa numita regiune minieră Baia Mare.

Valorificarea patrimoniului se realizează în primul rând prin intermediul expoziției permanente, de la sediul muzeului și, de asemenea, prin expoziții temporare organizate la sediu, în țară și în străinătate. În cei peste 45 de ani de activitate, din care 33 în locația și structura actuală, Muzeul de Mineralogie a organizat și găzduit peste 210 de expoziții temporare în țară și străinătate. Din cele 45 de expoziții realizate în străinătate amintim: Viena (1982, prima expoziție organizată în străinătate), Austria (expoziție itinerantă în 10 localități, în perioada 1984 – 1986), Germania (1990,  2001, 2002 și 2016), Franța (1991), Austria (1991-1993), Franța (expoziție itinerantă la 8 muzee, în perioada 1995 – 1997, precum și 1999 și 2002), Monaco (2004), Belgia – Bruxelles (2007), Olanda (2008), Chișinău (2013) și Ungaria (2005, expoziție itinerantă între 2006 – 2007 la 4 muzee, 2014, 2015 și 2017).

Expoziția permanentă a MusMin este organizată pe patru secțiuni. Prima secțiune, Petrografia, prezintă structura geologică de ansamblu a zonei, principalele tipuri de roci și utilizările lor. Cea de-a doua secțiune, Mineralogia, evidențiază formele cristalografice, proprietățile fizice ale mineralelor și sistematica mineralogică pe clase. În cadrul secțiunii de Zăcăminte sunt prezentate minereurile reprezentative, din zăcămintele hidrotermale, polimetalice și auro-argentifere, asociate magmatismului neogen, ce au constituit obiectul exploatărilor miniere. Cea de-a patra secțiune, Flori de mină, este dedicată celor mai impresionante eșantioane minerale, care uimesc privitorul prin calitățile estetice deosebite pe care le dezvăluie: forme cristalografice, dimensiuni, culori, concreșteri minerale, etc. 

Mineralele și asociațiile de minerale unice din colecția muzeului constituie principalele puncte de interes din cadrul expoziției permanente. Stibina, unul dintre cele mai reprezentative minerale pentru regiunea Baia Mare, se prezintă sub formă de prisme groase lucioase în eșantioanele provenind de la mina Băiuț, cristale aciculare în parageneză cu baritină transparentă, provenite de la mina Baia Sprie și sub formă de agregate radiare specifice pentru mina Herja. 

O varietate deosebită de forme și culori apare și în cazul calcitului – eșantioane cu forme dantelate, radiare sau sferice, colorate în alb, cenușiu, negru, brun sau incolore. Un alt mineral care a adus faimă regiunii Baia Mare, baritina, apare în diverse culori: incolora, alb-lăptoasă, galbenă, cenușie, albastră și desigur roșu intens, colorit unic pe plan mondial pentru baritina de la mina Baia Sprie.

Cristale perfect cubice de pirită de dimensiuni impresionante, cristale romboedrice de rodocrozit de culoare roz, cristale cubice verzi, violete și galbene de fluorină, varietăți de cuarț cu aspect de coral ori sub formă de cristale columnare și transparente, ametistul de culoare violet de la mina Valea Roșie, precum și alte eșantioane deosebite întregesc și desăvârșesc expoziția permanentă a Muzeului de Mineralogie. 

Eșantioanele minerale din colecția MusMin sunt spectaculoase din punct de vedere estetic dar și rare pe plan mondial, motiv pentru care unele dintre acestea sunt clasate, în categoria tezaur a patrimoniului cultural național al României. Demne de remarcat sunt și eșantioanele minerale cuprinzând semseyit, fizélyit, fülöppit, andorit, klebelsbergit și rodocrozit – minerale ce au fost descoperite și descrise pentru prima dată în lume în zăcămintele din zona Baia Mare.Activitatea Muzeului Județean de Mineralogie „Victor Gorduza” Baia Mare a fost recunoscută și apreciată pe plan local, național și internațional. Astfel, Ministerul Culturii și Cultelor acordă Muzeului, în anul 2001, Premiul ”Grigore Antipa”, primul de acest fel acordat unui muzeu din domeniul științelor naturii. În anul 2004, Ion Iliescu, președintele României, conferă directorului de atunci al Muzeului, Victor Gorduza, Ordinul Meritul Cultural în Grad de Cavaler, în anul 2009, Consiliul Județean Maramureș îi conferă o Diplomă de Excelență, iar în anul 2014, Consiliul Local al municipiului Baia Mare îi acordă titlul de „cetățean de onoare”.

Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Maramureș

Ideea înființării unui muzeu în Baia Mare a apărut la sfârșitul secolului al XIX-lea, când existau deja colecții destul de consistente de „obiecte vechi”, valorificate prin prima expoziție istorică. La 31 august 1899, grație eforturilor istoricului Schӧnherr Gyula, a fost înființată Asociația Muzeului din Baia Mare, a cărei activitate intensă a dus la deschiderea pentru public a Muzeului orașului Baia Mare la 19 iunie 1904.

Încă de la început, muzeul și-a completat colecțiile în principal prin donații, mai ales în domeniul cărților, al descoperirilor arheologice, al monedelor, medaliilor, armelor antice etc. Astfel, în 1901, colecția muzeului era formată din 2.441 de piese, în 1904 – 6.938 de piese, pentru ca în timpul Primului Război Mondial numărul exponatelor să ajungă la 11.489 de piese.

În perioada interbelică, Muzeul din Baia Mare și-a reorganizat colecțiile, iar prima expoziție a fost deschisă în 1924.

În 1951, Muzeul din Baia Mare a devenit muzeu de istorie locală, iar în perioada 1968-2006 a funcționat sub denumirea de „Muzeul Județean Maramureș”, având cinci secții: istorie și arheologie, artă, etnografie și artă populară, istorie naturală și istorie tehnică.

 În prezent, Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Maramureș este o instituție publică de cultură subordonată Consiliului Județean Maramureș, care asigură resursele financiare necesare pentru realizarea obiectivelor derivate din funcțiile de bază ale muzeului.

Pe lângă Monetăria, care a fost construită în secolul al XVIII-lea, muzeul găzduiește și un important monument istoric care a făcut parte din sistemul de fortificații al orașului medieval Baia Mare, Bastionul Măcelarilor. Acesta a fost redat comunității locale și a reintrat în circuitul turistic în 2011 datorită proiectului „Restaurarea și revitalizarea Bastionului Măcelarilor din Baia Mare, Maramureș”, implementat de Consiliul Județean Maramureș.

Patrimoniul muzeal, format din diferite categorii de bunuri culturale, unele dintre ele de importanță locală, regională și chiar națională, este expus în vasta suprafață a fostei Monetării a orașului și a Bastionului Măcelarilor.

Conform statisticilor, acesta are 75.509 numere de inventar, din care patrimoniul arheologic cuprinde 35.745 de artefacte, iar secțiunea Istorie include 24.128 de piese structurate în colecții de arheologie medievală, tezaure monetare, unelte de atelier, cuțite și specimene, stampe și fotografii, documente, echipamente miniere și patrimoniu memorial. Acestea sunt completate de 9278 de volume (secolele XVI-XX) din colecția de carte și documente, precum și de colecția de carte curentă, care include 10322 de volume (publicații specializate, anuare etc.).

Patrimoniul arheologic provine din cercetări arheologice sistematice și preventive, investigații de suprafață, precum și din descoperiri accidentale care trasează liniile evoluției umane pe o perioadă lungă de timp. O parte din artefactele descoperite sunt expuse în cadrul expoziției permanente „Comorile epocii bronzului din Transilvania de Nord”.

Un alt segment important cuprinde comori monetare, produse de cioplire a pietrei, însemne și produse de breaslă, modele și sigilii, arme albe și de foc, ștampile și documente, toate acestea permițând reconstituirea dinamicii evoluției orașului regal liber din Baia Mare.

Mineritul a fost mult timp coloana vertebrală economică a zonei Baia Mare, un patrimoniu muzeal care ne permite să reconstituim evoluția acestuia, cu aproximativ 1500 de exponate. Unelte, mijloace de transport al minereului, iluminat subteran, documente și fotografii se regăsesc în colecția de istorie minieră, multe dintre acestea fiind unice. Acestea sunt completate de componente care s-au păstrat la fața locului de la prima rafinărie din România, care a funcționat în acest spațiu din 1926 până în 1967, inclusiv Trezoreria, locul în care erau depozitate lingourile de aur și argint înainte de a ajunge în seifurile BNR. Toate acestea pot fi văzute în expoziția permanentă Minerit și civilizație în Maramureș, unică în peisajul expozițional românesc.

O atracție deosebită pentru public este reprezentată de colecția de ceasuri (aproximativ 300 de piese), cu câteva piese excepționale care conferă expoziției permanente Călătorie în universul ceasurilor o valoare culturală și științifică deosebită. De la uriașe ceasuri de turn la mici ceasuri de masă și de buzunar, de la un pendul de perete din timpul Revoluției Franceze (1789) la un ceas de control, toate acestea stârnesc curiozitatea publicului, fascinat de decorul somptuos tipic stilului Rococo, de unele ceasuri de perete sau de piedestal, precum și de motivele florale și de emailurile pictate cu mare talent de vechii maeștri.

Acest patrimoniu excepțional este, de asemenea, un important mediator al educației muzeale, instituție care derulează programe și proiecte de succes la acest nivel de activitate: „Muzeul Viu”, Societatea Didactică „Generația Istoricilor”, Tabăra de Arheologie Experimentală Vălenii Șomcutei, „4 Cultura Ta” – 4 monumente medievale din orașul în care locuiesc și studiez, „Muzeul fără bariere” – Accesul la cultura muzeală pentru persoanele cu dizabilități și „Marile civilizații ale antichității”.

Cercetarea științifică în domeniul patrimoniului se concretizează prin studii și articole publicate în publicațiile Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Maramureș, respectiv în Anuarul Marmația și în seria Biblioteca Marmația, Colecții muzeale, Studii și cercetări maramureșene, Muzeul Viu.

Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, Sighetu Marmației.

Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței a fost creat și este administrat de Fundația Academia Civică.

„Cea mai mare victorie a comunismului – o victorie care a fost dezvăluită în mod dramatic abia după 1989 – a fost crearea unui om fără memorie, un nou om spălat pe creier care nu are nevoie să-și amintească cine a fost, ce a avut și ce a făcut înainte de comunism.”

Realizarea Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței este o formă de contracarare a acestei victorii, un mijloc de reînviere a memoriei colective.

Format din Muzeul din Sighet și Centrul Internațional pentru Studiul Comunismului, cu sediul la București, organizatorul Școlii de vară, Memorialul este o instituție de memorie, unică prin faptul că este un institut de cercetare, muzeu și educație.

La întrebarea „Este posibilă restaurarea memoriei?” Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței din România oferă un răspuns afirmativ și convingător.” (Ana Blandiana).

În 1993, Fundația Academia Civică a preluat ruinele fostei închisori pentru a le transforma în muzeu. Ana Blandiana a propus Consiliului Europei un proiect-cadru. Acesta presupunea, pe de o parte, strângerea de fonduri necesare pentru reconstrucția clădirii și, pe de altă parte, crearea unei baze de date necesare pentru crearea muzeului. Datorită eforturilor materiale ale Fundației Academia Civică și a activității de cercetare a Centrului Internațional pentru Studiul Comunismului, ambele din București, fosta închisoare a devenit primul memorial din lume dedicat victimelor comunismului.

În prezent, fosta închisoare este un loc unde sunt comemorate evenimentele care au avut loc în perioada comunistă în România și în alte țări din Europa Centrală și de Est. Fiecare dintre celulele sale, care au fost transformate în săli de muzeu, conține un detaliu tematic sau cronologic al urgiilor politice care au provocat suferință și moarte – în interiorul sau în afara zidurilor închisorii – în secolul XX în Europa.

Muzeul Maramureșului, Sighetu Marmației

Este un muzeu regional care reprezintă provincia istorică Maramureș. Structura actuală a muzeului îl include ca un tip de complex muzeal, reprezentativ la nivel național pentru fiecare provincie istorică a țării. Acesta se deosebește de muzeele bazate pe structuri teritoriale și administrative, adică muzeele județene, care sunt de obicei eterogene. Muzeul funcționează ca un complex muzeal cu preponderență etnologică (un muzeu cu expoziție pavilionară și un muzeu în aer liber), precum și cu secții de istorie-arheologie, istorie culturală și memoriale, științele naturii, o galerie de artă și mai multe conservări ca puncte muzeale în principalele subzone ale Maramureșului. Muzeul Satului Maramureșean este situat pe dealul Doboieș, la 3 km de centrul municipiului Sighetu Marmatiei, la ieșirea spre Vada Izei. Muzeul, în forma sa actuală, dă impresia unui sat cu caracteristici regionale care au evoluat de la „împrăștiat” și „dispersat” la „adunat”. Străzi drepte (principale) și sinuoase, poteci și „garduri” alcătuiesc structura intimă a „satului” și converg spre un promontoriu, pe care, ca în toate satele maramureșene, se află o biserică. Alte secții existente sunt Muzeul Etnografic Maramureș, Muzeul de Istorie și Arheologie și Muzeul de Istorie Naturală.

TSecția Istorie – Arheologie și Științele Naturii

În anul 1876 s-a constituit primul muzeu în Sighetu Marmaţiei, care a avut o secţie de Ştiinţele Naturii şi una de Istorie. „A Máramaros-Vármegyei Muzeum-Egyesület” este primul catalog al acestui muzeu și a fost publicat în anul 1905. Catalogul prezintă istoricul și inventarul colecţiilor din acel muzeu, fiind unul din cele mai vechi cataloage din ţară. În timpul primului război mondial acest muzeu se desfiinţează, multe piese sunt distruse, dispărute sau ajung în inventarul şcolilor din oraş. Două piese din acest muzeu, un molar de mamut şi o capră neagră (Rupicapra rupicapra L.) naturalizată se regăsesc în patrimoniul actualului muzeu.

În anul 1932 se aprobă regulamentul de funcționare pentru Muzeul Public Județean Sighet. În cadrul acestui muzeu este menționată și secția „Bogățiilor naturale”, cu subsecții: „floră și faună; minereuri, ape minerale și stațiuni balneare; agricultură și creșterea vitelor; turism și frumusețele naturale”. 

În anul 1968 muzeograful Béres Iosif întemeiază actuala secţie de Ştiinţele Naturii în cadrul Muzeului Maramureşan din Sighetu Marmației.

Colecţiile Muzeului de Științele Naturii provin din Depresiunea Maramureşului şi cuprind domeniile: roci, minerale, fosile, botanică, ciuperci (macromicete) și vertebrate.  În cadrul colecțiilor muzeului se află și documente, diapozitive și negative alb-negru despre floră, faună, peisaje, tradiții și obiceiuri din Maramureș și din alte zone.

Datele ştiinţifice ale acestor colecţii muzeale au fost şi sunt folosite la elaborarea unor lucrări monumentale cum sunt: Flora României, Fauna de vertebrate a Maramureşului precum şi la numeroase lucrări științifice publicate în reviste de specialitate.

Expoziția permanentă a Muzeului de Științele Naturii destinată vizitatorilor este amplasată la etajul clădirii monument din secolul al XVIII – lea (Piața Libertăţii, nr. 16), unde sunt expuse în diorame și vitrine o parte din bogăţia naturală a Depresiunii Maramureşului. Patrimoniul expus cuprinde: fosile, roci, minerale, flori de mină, floră, faună, trofee de vânătoare și o expoziție tematică despre pădurile seculare.

Secția de Istorie – Arheologie din cadrul Muzeului Maramureșului funcționează într-o frumoasă clădire monument istoric, veche de aproape 300 de ani. Această secție a Muzeului Maramureșului aduce în atenția vizitatorilor expoziția intitulată „Sighetu-Marmaţiei – 680”, care a fost pentru prima dată deschisă publicului în anul 2006. Din valorosul fond muzeistic fac parte exponate din paleolitic, mezolitic și neolitic, precum și una dintre cele mai cuprinzătoare colecții din epoca bronzului, cuprinzând peste 140 de exponate. Același interes îl suscită și colecția de arme albe și de foc, care încă poartă încărcătura conflictelor care au lăsat răni adânci în trecutul nostru. Tot aici, vizitatorii pot vedea file din istoria Sighetului, fiind expuse documente care refac parcursul vieții politice, economice și culturale a acestei zone, începând cu evul mediu și până în prezent. Mărturiile istorice ne poartă prin momentele cheie ale trecutului, precum Marea Unire care a dat viață dezideratului vechi de secole al poporului nostru, ororile celui de-Al Doilea Război Mondial sau momentul de cumpănă al Revoluţiei din decembrie 1989. Eforturile muzeului de conservare și promovare a valorilor culturale românești au fost recunoscute în anul 2020, când instituția a fost distinsă cu Medalia Aniversară „Centenarul Marii Uniri”, conferită de către președintele României, Klaus Iohannis.

Muzeul Etnografic al Maramureșului ”Francisc Nistor”

Muzeul Etnografic al Maramureşului este amenajat într-o impunătoare clădire, monument istoric și arhitectural. Deși eforturile de organizare a unei colecții etnografice cu specific maramureșean merg mai departe în timp, Muzeul Etnografic al Maramureşului a fost inaugurat în anul 1926. Din păcate, în anii ce au urmat Dictatului de la Viena, o însemnată parte a colecțiilor instituției a fost pierdută, muzeul local fiind reînființat abia în anul 1954, cu atenta implicare a lui Francisc Nistor, renumit etnograf, arheolog, profesor și fotograf. Expoziția etnografică permanentă, care poate fi vizitată și astăzi și-a deschis porțile pentru public în anul 1971. Aceasta cuprinde obiecte utilizate în agricultură sau la păstorit, dar și în confecționarea diverselor textile, toate aceste exponate ilustrând ocupațiile specifice zonei Maramureșului. Tot în cadrul expoziției permanente sunt prezentate și piese tradiționale de mobilier, elemente de port popular, piese de ceramică, precum și o colecție de măști autentice, specifice tradițiilor maramureșene din preajma sărbătorilor de iarnă. De asemenea, vizitatorii acestui important obiectiv turistic al județului au ocazia să admire și obiecte de artă religioasă, utilizate în tradiția bisericească a Maramureșului. Întreaga expoziție constituie o ilustrare a vieții țăranului simplu din Maramureș, cu toate etapele firești ale acesteia.

Muzeul Satului Maramureșean ”Mihai Dancuș”

Deschis publicului în anul 1981, muzeul care arăta inițial asemeni unui sat răsfirat a ajuns să cuprindă astăzi peste 40 de obiective de patrimoniu. Cea mai veche construcție care îmbogățește patrimoniul muzeal este biserica, strămutată aici din localitatea Oncești, unde fusese adusă din satul Criciova, de pe malul drept al Tisei. Pictura lăcașului care datează din secolul al XVI-lea a fost refăcută în anul 1802. Monumentele arhitecturale tradiționale din muzeu au fost dispuse astfel încât să descrie specificitatea subzonelor Cosău – Mara şi Iza Inferioară, Iza Mijlocie, Vişeu – Borşa, Tisa şi bazinul Ruscova, din Maramureșul Istoric. Casele și anexele sunt construite din lemn pe fundație de piatră sau bolovani, menținând o planimetrie simplă. Fiecare construcție vorbește despre statutul social al proprietarilor, fie prin inscripții, fie prin elemente decorative specifice. Mai trebuie menționat că acest muzeu constituie o veritabilă radiografiere a satului maramureșean, aici fiind expuse inclusiv case specifice minorităților etnice din aceste zone: evrei, maghiari, nemți, ucraineni. Interioarele caselor sunt la rândul lor decorate tradițional, unele dintre acestea păstrând piesele de mobilier și alte dotări originale. Muzeul inclus în reţelele ICOM şi UNESCO, a găzduit în anul 1993 cea de-a XVI-a Conferinţă a Asociaţiei Europene a Muzeelor în Aer Liber, iar în anul 2000, conferinţa europeană „Drumul lemnului în Europa”. Un an mai târziu, instituția a obținut din partea Ministerului Culturii şi Cultelor Premiul „Gheorghe Focşa”, iar în anul 2019 a fost inclusă în topul muzeelor din România, conform prestigiosului Ghid Michelin.

Casa Memorială ”Dr. Ioan Mihalyi de Apșa

Clădirea monument istoric în care a trăit și și-a elaborat valoroasa operă marele jurist, istoric și academician Dr. Ioan Mihalyi de Apşa, dezvăluie un dublu rol expozițional. La parterul acesteia a fost amenajată o Galerie de Artă a Muzeului Maramureșului în care sunt expuse lucrări ale unor mari artiști din Sighetu Marmației, dar și lucrări aparținând unor școli renumite, din țară sau străinătate. La etajul clădirii poate fi vizitată o expoziție de istorie și cultură locală, dar și casa muzeu amenajată în amintirea Dr. Ioan Mihalyi de Apşa, deschisă publicului încă din anul 1984. Ioan Mihalyi s-a dedicat cercetării și adunării documentelor medievale ale românilor maramureșeni, eforturile sale fiind transpuse în celebra lucrare „Istoria Comitatului Maramureș, tomul I, Diplome maramureșene din secolul XIV și XV”. Păstrând un aer de epocă ce poartă vizitatorii în alte timpuri, casa memorială menține nealterată ambianța vremurilor în care a găzduit şedinţele Asociaţiunii pentru Cultura Poporului Român din Maramureş, servind și drept sediu pentru Societatea de Lectură „Dragoşiana”. Aici mai pot fi văzute biblioteca Asociaţiunii pentru Cultura Poporului Român, precum și impresionante colecții de memorialistică.