Ansamblul de cultură și arhitectură rurală din Breb

Satul Breb este situat în partea centrală și nordică a bazinului Maramureșului, în partea superioară a bazinului râului Mara, la poalele  masivului Gutâi, pe valea pârâului Breboia. Satul se află la 6 km de stațiunea Ocna-Sugatag, la 27 km de Sighetu Marmaţiei și la 54 km de Baia Mare.

Împreună cu satele Hoteni și Șugatag, satul Breb face parte din comuna Ocna-Sugatag, de care se află la o distanță de 7 km.

Accesul se face pe un drum local, la 1 km de drumul județean DJ 109 F. La intrarea în sat, veți fi întâmpinați de celebra poartă din Maramureș.

Satul Breb cuprinde teritorii care au făcut parte din Cnezatul Marei în perioada medievală și care apar în documente sub numele de Breb, Copăciș (sau Copăceni) și Valea Mare.

Prima atestare scrisă datează din 20 martie 1360, când regele Ludovic I de Anjou l-a recunoscut pe Dragoș, fiul Giuliei, ca proprietar al moșiilor din Breb, Copăciș, Slatina (actualul Ocna Șugatag), Desești, Hărnicești și Sat Șugatag. În aceste documente, satul apare sub numele de Villa Olahalis sau Hodpataka, care se traduce prin „satul oilor de pârâu”, oile însemnând castor (un rozător care s-a adaptat la viața acvatică, care între timp a dispărut de pe aceste meleaguri, dar a cărui amintire este păstrată prin toponimie).

Mai multe documente din secolele XIV-XVI vorbesc despre acest sat și despre familiile care îl dețineau.

În secolul al XIX-lea, aici a existat o școală confesională, iar în 1880 a fost înființat Corul Plugarilor din Breb. Localitatea era cunoscută și pentru apele sale sulfuroase. Până în 1918, aici încă mai puteau fi văzute băi, unde, după cum se spune, a venit și împăratul Austro-Ungariei  Joseph  al II-lea. La începutul secolului al XX-lea, în 1910, în sat existau 366 de case.

În 1912, printre cei 1670 de locuitori se numărau români și evrei, iar în 1930 componența națională era următoarea: 1530 de români, 159 de evrei și un rus. Potrivit Wikipedia, în ceea ce privește structura confesională, în același an 1930, greco-catolicii, cu 1526 de persoane, erau majoritari, urmați de 159 de musulmani, 3 ortodocși și 2 baptiști.

Astăzi, satul Breb are 500 de case și 1500 de locuitori.

În sat s-au păstrat monumente importante: biserica de lemn Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril (1531); ansamblul Bisericii Sfinții Arhangheli, care cuprinde cimitirul, casa parohială (1904) și poarta (o copie a originalului, datând din 1790 și aflată la Muzeul Satului din Sighetul-Marmației).

Prințul Charles a vizitat satul în 2004 și a sprijinit un proiect în cadrul căruia au fost aduse și restaurate trei case vechi din lemn din Breb, care pot fi văzute acum pe strada Casei.

William Blacker, care a locuit mulți ani în Breb, începând cu anii 1990, a devenit între timp „nelalocul lui” și a publicat cu mare entuziasm o carte intitulată „By the Enchanted Road: A Story of Love and Life in Romania”, pe care o promovează cum nu se poate mai bine.

Străzile din Breb formează un lanț de aproximativ 6 km lungime, urcând sau coborând, trecând rând pe rând pe lângă monumentele istorice din sat, dar și pe lângă casele tradiționale care sunt împrăștiate pe pajiștile proaspăt cosite și care par de basm. Porțile Maramureșului sunt impresionante – folclorul local spune că, cu cât porțile sunt mai bogate în decorațiuni, cu atât familia este mai bogată.

Ca să pricepi rolul şi rostul bisericii din mijlocul satului înţelege călătorule că aceasta se identifică cu inima ce pulsează viaţă întrun trup, este actul de identitate al comunităţii, este linia noastră, directă, cu veşnicia, liantul care în toate vremile i-a unit pe cei ce i-au călcat pragul; pentru aceasta absolut tot ce era semnificativ în viaţa comunităţii se întâmpla în şi în jurul Bisericii.

Biserica Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril a fost asemănată cu o carte de istorie căci are imprimată în ea (pentru cei ce ştiu să citească) influenţa şi amprenta fiecărei perioade istorice prin care s-a perindat.

Ca o păstrătoare a marii clepsidre ce masoară timpurile, ea însăşi având 400 de ani, cu elemente de 500 de ani, înălţată din rădăcina şi pe vatra celei de dinaintea ei, a strâns în jurui şi a adunat sub acoperământul ei multe generaţii de trecători prin viaţă.

Construită de etnicii români ortodocşi la 1626, în vechea tipologie a bisericilor maramureşene (tip capelă), a reuşit să-i încapă şi împace pe cei ce au ridicat-o: să-i încapă pe pământenii din două sate ce s-au unit şi să împace diferenţele sociale dintre nemneşi (proprietarii de terenuri) şi iobagi.

Înălţată din lemn strajnic de stejar încă dintru început a purtat un clop cu 100 de ani mai vechi decât ea căci i-a fost aşezat pe frunte turnul vechii biserici din Copăciş (1531), simbolul nemneşiei, iar din corpul aceleaşi biserici, ce a fost strămutată aici, a fost meşteşugit actualul acoperiş (structura). Aşadar reciclarea nu este nicidecum vreun concept recent ori străin de aceste meleaguri mai ales că s-au găsit, conform analizelor de laborator, pe acoperişul secundar, draniţă (şindrilă) încă de la 1475 (550 de ani).

Mai apoi după 1739, (când este amintit ultimul episcop ortodox al Maramureşului vremurilor acelora), sub stăpânirea austro-ungară, au fost înştiinţaţi şi maramureşenii că din porunca Casei Regale de la Viena, ei se vor numi de acum uniţi cu Roma (greco-catolici) şi biserica din Breb intră în patrimoniul Bisericii Unită cu Roma.

În timpul acestei cârmuiri, între anii 1854-1868, bisericuţa a intrat într-un proces de  restaurare, aducândui-se câteva modificări semnificative. S-a construit un nou altar, mult mai spaţios, cu influenţe occidentale, s-a schimbat planimetria (din biserică tip navă în tip cruce) iar pictura bisericească originală, de la 1626, afost acoperită cu o pictură decorativă (brâie cu motive tradiţionale ale vremii), s-au lărgit ferestrele şi uşa. Din vechiul altar ni se mai păstrează piciorul Sfintei Mese, sculptat în formă de potir (expus în biserică) şi vreo două icoane din iconostasul original.

La 1948, din nou conducerea politică „ştie ce e mai bine”, de data aceasta Partidul Comunist Român, îi înştiinţează pe românii din Ardeal că de acum se vor numi din nou ortodocşi, deci lăcaşul de cult revine în patrimoniul Bisericii Ortodoxe Române.

Să vorbeşti despre legătura dintre ţăranul român autentic şi biserica din sat este ca şi cum ai vorbi de legătura dintre om şi propriul sânge; ţăranul nu are legătură cu Biserica, el este şi se simte parte din Biserică iar Biserica parte din el, pur şi simplu. Poate unora li se pare utopie această stare de fapt însă îi invităm pe aceştia să-şi amâne pentru oarece vreme experimentarea cotidianului propriu şi mergând într-un sat tradiţional românesc să caute să trăiască, să caute bucuria de a vieţui în mijlocul creaţiei lui Dumnezeu şi nu a omului; cine ştie poate vor avea surpriza de a învăţa mai multe din vorba simplă a vreunui ţăran şi se vor „lotri” mai mult decât afundându-şi nasul în ce ştiu ce de altfel valoroase studii și scrieri.

În satul tradiţional românesc viaţa socială se împleteşte, până la contopire, cu viaţa religioasă, la care participă toţi, de la mic până la mare. Deci dacă bărbaţii au construit acest lăcaş atunci femeile au fost cele ce l-au împodobit cu lucrul mâinilor lor: şterguri, cergi şi ţoluri despre care avem „umila” pretenţie de a fi prins Marea Unire (1918), motivele tradiţionale autentic maramureşene, prezente în ţesături, confirmând aceasta.

Şi să nu uităm nici de crucile şi icoanele dintre secolele XVII-XX, fiecare cu povestea ei, ce dau un plus de valoare patrimonială bisericuţei Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril din Breb. 

De stai să socoteşti, aşadar, constaţi că în aceeaşi biserică se regăseşte şi Copăcişul şi Brebul; şi nemneşii şi iobagii; ba a ortodocşilor, ba a uniţilor; şi a bărbaţilor şi a femeilor; o parte de la 1531, altă parte de la 1626 iar alta de la 1868 însă pe toţi adunându-i, pe toţi strângându-i la piept încât ajungi să realizezi că nu biserica aparţine unora ci noi, toţi, suntem ai bisericii, inima acestei comunităţi.

Ansamblul "Piața Cetății" Baia Mare

Piața Cetății și Turnul lui Ștefan, două locuri care sunt legate de istoria orașului Baia Mare, au fost supuse unor ample lucrări de restaurare, reconstrucție și modernizare. Potrivit autorităților locale, zona va deveni un muzeu și, în același timp, o destinație turistică importantă pe harta orașului Baia Mare. Această perspectivă deschide noi oportunități pentru municipiul reședință de județ pentru turiști.

În toamna anului 2009, Baia Mare a depus la Agenția de Dezvoltare Regională Nord-Vest un proiect pentru finanțare intitulat „Restaurarea și promovarea identității culturale și istorice a Pieței Cetății – Turnul lui Ștefan”. Proiectul are ca scop readucerea în memoria orașului a celui mai important edificiu bisericesc – Biserica Sfântul Ștefan – asociat cu întemeierea orașului Rivulus Dominarum. Conform proiectului, teritoriul ocupat de fosta biserică Sfântul Ștefan a fost amenajat cu un gazon, pe care au fost delimitate contururile bisericii prin plăci de piatră. Această metodă de marcare a prezenței bisericii s-a datorat prezenței pe locul fostei biserici a unui număr semnificativ de arbori, plantați după desființarea bisericii în 1847, înregistrați ca arbori seculari protejați. La baza acestei abordări a stat continuitatea lucrării lui Janos Gaspar Husel din 1770. Această lucrare a inclus, de asemenea, asigurarea funcționării optime a două biserici – biserica romano-catolică (Biserica Sfânta Treime, la care se accesează din piață) și biserica ortodoxă (Biserica Sfântul Nicolae).

Locația celui mai vechi cimitir din oraș, în vecinătatea Bisericii Sfântul Ștefan, care a fost păstrat ca spațiu Ţintirim, a fost marcată subtil de mai multe blocuri de piatră dintr-un material asemănător cu lespezile, care au fost folosite pentru a pava zona cu treceri de pietoni care au și rol de bănci.

Pe parcursul lucrărilor de restaurare au fost descoperite și menționate pe scurt alte două clădiri bisericești, Biserica Sfânta Ecaterina și Biserica Sfântul Martin, a căror prezență a fost subliniată.

Turnul Sfântului Ștefan este clopotnița fostei biserici închinate „Sfântului Rege Ștefan” din Baia Mare. Prima atestare documentară a bisericii datează din 1347, dar construcția nu a început oficial decât în 1387.

Ca recompensă pentru lupta lui Iancu de Hunedoara cu turcii, regiunea Baia Mare a trecut în posesia sa în 1446. El a ordonat construirea Catedralei Sfântul Ștefan, din care a supraviețuit doar Turnul Sfântului Ștefan.

În 1458, orașul a intrat în proprietatea lui Matia Corvinul (1458-1490) ca moștenire de familie, confirmând și extinzând vechile privilegii ale locuitorilor din Baia Mare.

Turnul bisericii parohiale medievale se află la sud de „centrul vechi” al orașului, în piața numită de localnici „Ţintirimul”. Piața este practic înconjurată de biserici: pe latura vestică se află Turnul Sfântului Ștefan, iar pe latura sudică se află o fostă biserică, mănăstire și școală iezuită construită pe locul vechii biserici Sfântul Martin.

Turnul Sfântul Ștefan este simbolul orașului Baia Mare și singura dovadă arhitecturală care a supraviețuit a unei biserici cu un design arhitectural deosebit. Clădirea dreptunghiulară a turnului are intrări laterale cu rame decorate cu tije încrucișate (rezultate ale restaurării din 1898), o fereastră rotundă pe fațada vestică cu muluri de stuc aparținând restaurării și mai multe ferestre cu lănțișoare care străpung etajele turnului.  Turnul scării de pe fațada sudică, care domină primul etaj, este parțial construit în perete. Lângă turn se află un relief medieval al lui Roland (un simbol al zonei de excludere a orașului), iar pe fațada vestică existau în 1898 două steme, din care a rămas doar una – stema orașului. Subsolul turnului este accesibil prin intrarea nordică, unde se păstrează încă bolta în cruce de pe ogivele cu întărituri. În această încăpere a fost amenajată o lapidărie. Urmele de pe suprafața turnului sunt indicii valoroase pentru amenajarea interioară a bisericii. Se știe că biserica Sfântul Ștefan avea două nave cu acoperișuri separate. Spațiul bine îngrijit al bisericii se continuă spre est cu un cor poligonal alungit. Un portic (capelă) cu mai multe etaje a fost prevăzut pe ambele laturi ale bisericii. Colțul sudic al naosului a fost cioplit, iar cele două naosuri erau separate pe axa centrală de o serie de piloni.

Pe baza arcadelor construite pe fațadele de est și de nord, se poate afirma că subsolul turnului era deschis spre spațiul bisericii, iar relieful din 1770 arată încă tribuna de vest în linia turnului. Este destul de ciudat, însă, că accesul la această tribună nu se face din peretele nordic al etajului, ci există o ușă goală pe peretele estic al turnului care pare să se deschidă spre tribuna sudică. Presupusa tribună sudică nu are alte indicii vizibile astăzi, doar elementele Törökfalvi îi confirmă existența. Pe peretele estic al turnului, peretele sudic al bisericii este foarte clar vizibil. Pe peretele nordic, alături de fragmente din portal, s-au păstrat și câteva fragmente din peretele vestic al naosului. Unele surse documentare susțin că turnul a avut inițial o cornișă decorată cu o serie de focoase, probabil din perioada lui Ioan de Hunedoar.

Portalul monumental al turnului, în stare de ruină, are o embresură bogat profilată, decorată în centru cu o friză de frunze, la capetele căreia se află un înger și un vultur, simboluri ale Sfinților Matei și Ioan. Din arhitrava portalului s-au mai păstrat trei straturi de piatră. Pe baza elementelor stilistice, friza datează din prima jumătate a secolului al XIV-lea, sau mai degrabă din al doilea sfert al secolului, și are analogii în regiunea Spiš din Slovacia. Portalul gotic al Bisericii Reformate din Sighetu Marmației este o versiune simplificată a portalului din Baia Mare.

Pe baza picturii din secolul al XVIII-lea, se poate argumenta că portalul nu a fost încununat cu un timpan triunghiular, care este tipic pentru acest tip de portal gotic, probabil din cauza ferestrei cu lănțișoare care se deschidea deasupra lui în ax și care ilumina tribuna vestică. Această pictură arată, de asemenea, că poarta avea inițial o fantă dublă, iar frontonul aripii sale era decorat cu stuc.

Piatra cioplită medievală din atelierul lapidar de la parterul turnului și din muzeul orașului au fost combinate cu entuziasmul pentru înființarea muzeului la începutul secolului XX, în care a jucat un rol important istoricul de marcă din Baia Mare, Gyula Schӧnherr (Décsényi). La parterul turnului, alături de fragmente de pietre funerare, există numeroase elemente arhitecturale gotice (fragmente de cornișă, nervuri și coloane) și decorații (o friză cu un lanț de focoase, o consolă cu o mască de monstru), dar, din păcate, majoritatea sau originea lor exactă este necunoscută. De o importanță deosebită sunt reliefurile „Iisus pe Muntele Măslinilor” și „Sărutul lui Iuda”, care se află în prezent în muzeu, realizate în tradiția sculpturii paleriene, ale căror cele mai apropiate analogii sunt reliefurile de pe portalurile Bisericii Sfânta Elisabeta din Kosice, dar care sunt superioare din punct de vedere calitativ. Cele două reliefuri de la Baia Mare datează probabil din 1420-1430. În literatura de specialitate este menționat și un relief care îi înfățișează pe Adam și Eva, care a fost găsit împreună cu cele menționate mai sus, dar care a dispărut

Intrarea în turn se face prin ușa de sud. O scară de piatră în spirală duce la primul nivel. De aici, o scară de lemn duce la foișor. Clădirea are o înălțime de aproximativ 50 de metri, iar pridvorul oferă o priveliște deosebită asupra întregului oraș.

Turnul a fost restaurat în cadrul proiectului „Restaurarea și promovarea identității culturale și istorice a Pieței Cetății și a Turnului lui Ștefan”, derulat de Municipiul Baia Mare și finanțat prin Programul Operațional Regional 2007-2013, Axa prioritară 1 „Sprijinirea dezvoltării durabile a orașelor – poli de creștere”.

Punct de primire și informare turistică la Turnul lui Ștefan

Având în vedere faptul că Turnul lui Ștefan este emblema municipiului Baia Mare, la nivelul subsolului a fost construit un centru de informare turistică. Acesta nu putea fi amplasat în incinta monumentului istoric, astfel că s-a propus construirea unei clădiri în apropierea Turnului lui Ștefan, în partea de vest a Pieței Cetății, spre strada Crișan. Blocul este dotat cu o sală de recepție și informare, toalete pentru turiști, o toaletă pentru personal și o cameră tehnică.

Bastionul Măcelarilor

Bastionul Măcelarilor figurează în Lista Monumentelor Istorice din România ca obiectiv ridicat în secolul XIV-XV, inclus în categoria A, monument istoric de valoare națională. Este inclus și în domeniul de interes județean, fiind în administrarea Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Maramureș, instituție publică de cultură care funcționează sub autoritatea Consiliului Județean Maramureș.

Începând cu secolul XV sistemul de fortificații al orașului medieval Baia Mare era format dintr-un zid trainic din piatră și cărămidă, întrerupt din loc în loc de turnuri (bastioane) puternice, care măreau considerabil capacitatea de apărare în fața unor atacuri venite din afara cetății. 

Martorul cel mai important al existenței acestui zid este Bastionul Măcelarilor. Construit, probabil, pe la mijlocul secolului al XVI-lea, dintr-un amestec de roci vulcanice, monumentul este menționat pentru prima dată în 1636 sub numele de Bastionul Mare Rotund, iar în documentele ulterioare sub numele de Bastionul Măcelarilor. Prin analogii cu alte astfel de elemente componente ale sistemelor de fortificații din Transilvania, Bastionul se poate să fi fost un turn de artilerie. Breasla măcelarilor, numeroasă și puternică vreme îndelungată, a avut îndatorirea administrativă de a întreține turnul și obligația militară de apăra orașul din acest punct strategic, când era atacat; de aici și numele pe care îl poartă Bastionul. 

Bastionul Măcelarilor a fost refăcut de mai multe ori, distrugeri mai mari suferind în anii 1672-1673, când orașul a fost atacat de trupele imperiale austriece. Mai târziu, în anul 1930 și în perioada 1959-1961, Bastionul a trecut prin reparații și intervenții edilitare. Până în 1963 Bastionul nu a avut utilitate publică, deși s-a dorit organizarea aici a unei expoziții de istorie a orașului Baia Mare.

În apropierea Bastionului Măcelarilor, lângă una din porțile principale de intrare în oraș, Poarta de Sud sau Poarta Maghiară, a fost împușcat vestitul haiduc Grigore Pintea, cunoscut sub numele de Pintea Viteazul, la 14 august 1703, în timpul răscoalei antihabsburgice. Documentul original, în limba maghiară, în care este consemnat acest eveniment se păstrează la Arhivele Naționale Serviciul Județean Maramureș. 

De-a lungul timpului, din cauza evenimentelor istorice, arhitectura turnului a fost afectată, construcția fiind refăcută de mai multe ori. În perioada 2009-2011 s-a derulat proiectul “Restaurarea și revitalizarea Bastionului Măcelarilor din Baia Mare, Maramureș”, finanțat prin Mecanismul Financiar SEE, Domeniul IV, Conservarea patrimoniului cultural European. Proiectul a fost realizat de Consiliul Județean Maramureș în parteneriat cu Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Maramureș, Muzeul Județean de Etnografie și Artă Populară Maramureș, Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Maramureș și cu partenerii din Norvegia, respectiv Consiliul Județean Telemark, Muzeul Vest-Telemark și Colegiul Universitar Telemark, Facultatea de Artă, Folclor, Cultură și Pedagogie. A fost restaurat monumentul istoric, spațiile interioare au fost adaptate funcției muzeale, iar în curtea exterioară s-au amenajat spații cu dublă funcțiune, respectiv ateliere demonstrative pentru meșteșugari și standuri de vânzare artizanat și produse tradiționale. De asemenea, au fost construite corpuri pentru scopuri adiacente necesare informării și dirijării turistice a vizitatorilor la standardele corespunzătoare unor monumente de mare importanță istorică. Zona verde din fața Bastionului a devenit, în timp, un spațiu multifuncțional, inclusiv cu valențe educaționale, fiind amenajată, în stil natural, Grădina Vie, un spațiu care se înscrie în tendința  modernă, din ce în ce mai răspândită în marile orașe, de a promova și susține biodiversitatea naturală.

Catedrala Sfintei Treimi

Biserica iezuită barocă cu hramul Sfânta Treime a fost construită după date istorice între anii 1717-1720. Iezuiții apar în Baia Mare în 1674, dar după preluarea repetată a bisericii în 1687, în 1691 au obținut din nou clădirea de cult, respectiv parohia Băimăreană. Între 1705-1712 reformatorii au recâștigat Biserica Sf. Ștefan, dar după înfrângerea revoltei lui Francisc Rákóczi al II-lea, au cedat în cele din urmă biserica iezuiților. Contrar rezultatului final al acestei rivalități dintre catolici si protestanţi de-a lungul mai multor decenii pentru posesia Bisericii Sf. Ștefan, iezuiții nu au reabilitat această biserică, ci au construit un nou lăcaș de cult pe locul unei alte biserici medievale din apropiere, cu hramul Sf. Martin. Biserica iezuită și clădirea în care a funcționat mănăstirea și școala („Residentia”) au fost construite din cei 50.000 de forinți de aur donați în 1696 de episcopul de Nitra,   László Matyasovszki (1640-1705), și ca semn de recunoaștere în fațada vestică a școlii a fost așezată o placă comemorativă de formă elipsoidală cu blazonul episcopului și (probabil) cu portretul său. Decorul bogat al frunzelor înconjoară o figură cu  mitră episcopală, ținând în mână o cârjă.

În nișele laterale ale fațadei principale se află statuile de mărimea vieții, sculptate în lemn, ale sfinților iezuiți Ignatie de Loyola și Alois Gonzaga, iar în nișa centrală statuia Sfântului Iosif cu pruncul Iisus în brațe. Turnurile au coifuri baroc tipice, iar pe partea superioară a frontonului fațadei puteți vedea însemnele iezuiților, literele IHS într-o coroană de raze. Sub biserică se întinde o criptă. Decorul aurit din stuc al bolții cu greu poate fi văzut în pictura murală care acoperă aproape în întregime bolțile. Aceste picturi au fost realizate la începutul secolului XX. de pictorul Károly Kiss. Pictura în ulei a altarului principal reprezintă Sfânta Treime și este opera din 1863 a pictorului Mezey Jόzsef. Altarul a fost sculptat de Fülöp Schaintzer. Din mobilierul bisericii sunt foarte valoroase ușile decorate cu intarsie, feroneria, amvonul sculptat în lemn și picturile altarelor laterale din secolul al XIX-lea.

Monumentala clădire, cu doua etaje ale mânăstirii si ale scolii, situata lângă biserica, numita si Rezidența, a fost terminata abia in anul 1748. După 1773 școala a fost condusă de franciscanii minoriţi. În 1787 școala a fost preluată de oraș, fiind condusă fie de minoriţi, fie de laici. Din 1880 școala a primit rangul de gimnaziu, iar după reforma educațională din 1887 a devenit proprietatea statului. Gimnaziul s-a mutat după Primul Război Mondial, locul său a fost preluat de o școală de fete, iar în 1926 sala de gimnastică fost transformată într-o biserică ortodoxă, care ulterior a fost reconstruită în totalitate. În clădirea Rezidenţei funcţionează şi astăzi o şcoală.

Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, Sighetu Marmației.

Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței a fost creat și este administrat de Fundația Academia Civică.

„Cea mai mare victorie a comunismului – o victorie care a fost dezvăluită în mod dramatic abia după 1989 – a fost crearea unui om fără memorie, un nou om spălat pe creier care nu are nevoie să-și amintească cine a fost, ce a avut și ce a făcut înainte de comunism.”

Realizarea Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței este o formă de contracarare a acestei victorii, un mijloc de reînviere a memoriei colective.

Format din Muzeul din Sighet și Centrul Internațional pentru Studiul Comunismului, cu sediul la București, organizatorul Școlii de vară, Memorialul este o instituție de memorie, unică prin faptul că este un institut de cercetare, muzeu și educație.

La întrebarea „Este posibilă restaurarea memoriei?” Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței din România oferă un răspuns afirmativ și convingător.” (Ana Blandiana).

În 1993, Fundația Academia Civică a preluat ruinele fostei închisori pentru a le transforma în muzeu. Ana Blandiana a propus Consiliului Europei un proiect-cadru. Acesta presupunea, pe de o parte, strângerea de fonduri necesare pentru reconstrucția clădirii și, pe de altă parte, crearea unei baze de date necesare pentru crearea muzeului. Datorită eforturilor materiale ale Fundației Academia Civică și a activității de cercetare a Centrului Internațional pentru Studiul Comunismului, ambele din București, fosta închisoare a devenit primul memorial din lume dedicat victimelor comunismului.

În prezent, fosta închisoare este un loc unde sunt comemorate evenimentele care au avut loc în perioada comunistă în România și în alte țări din Europa Centrală și de Est. Fiecare dintre celulele sale, care au fost transformate în săli de muzeu, conține un detaliu tematic sau cronologic al urgiilor politice care au provocat suferință și moarte – în interiorul sau în afara zidurilor închisorii – în secolul XX în Europa.

Biserica Înălțării, UNESCO

Comunitatea Yasinya este bogată în monumente culturale și arhitecturale moștenite de la generațiile anterioare. Fiecare monument reflectă moștenirea, trecutul istoric și realizările noastre. Biserica Înălțării este un monument arhitectural de importanță națională, care a fost construit în 1824.  Iconostasul a fost păstrat în interiorul bisericii încă de la construcția acesteia.   În 2013, biserica a intrat în patrimoniul mondial UNESCO. 

Biserica este formată din cinci părți cu pereți din lemn, cu aripi pătrate mai mici care se învecinează cu partea centrală mai mare pe toate laturile, părți în formă de cruce acoperite cu un acoperiș în două ape cu vârfuri conice la margini. Partea centrală a bisericii se transformă într-un octogon, acoperit cu un acoperiș octogonal în formă de șarpantă, cu un turn minuscul, cu coif dublu. Întreaga biserică este înfășurată în jurul unui coronament inferior larg, iar grinzile care ies din peretele de lemn formează consolele de susținere. Pornind de la nivelul coronamentului, clădirea este protejată de sus prin șindrilă verticală. Iconostasul bisericii a fost repictat și, pe baza elementelor sale structurale, se poate presupune că a fost creat înainte de construirea bisericii (în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea).

Biserica este una dintre cele mai perfecte biserici din lemn din întreaga regiune Hutsul. Există o oarecare magie în proporțiile părților laterale și centrale, în buștenii tăiați lin de cabinele de lemn, în acoperișurile de șindrilă și în micile luminatoare de deasupra acestora.

Galeria Fortăreței "Bastion"

Galeria Cetății Bastion a fost mult timp un loc preferat de mulți locuitori din Ivano-Frankivsk pentru a se relaxa și a se bucura de cumpărături. Vizitatorii din alte orașe și chiar din alte țări vin adesea aici. Galeria a fost deschisă în 2012, iar proiectul său a fost elaborat de arhitecți renumiți. În munca lor, aceștia au subliniat marea importanță istorică a monumentului unic care face parte din galerie, și anume rămășițele vechii cetăți ale orașului. Galeria Bastion Fortress are magazine care vând suveniruri, îmbrăcăminte și accesorii, precum și obiecte de artizanat și jucării și suveniruri realizate manual. De asemenea, puteți vedea o varietate de atracții turistice care sunt de interes atât pentru locuitorii, cât și pentru vizitatorii din Ivano-Frankivsk.

Stema lui Stanislaviv

Oaspeții galeriei sunt nerăbdători să facă poze pe peretele cu stema veche a orașului, iar aici se organizează adesea prezentări și întâlniri creative. Cu toate acestea, nu toată lumea știe cât de veche este istoria sa. În 1663, regele polonez Jan Kazimierz a emis un privilegiu care confirma acordarea drepturilor Magdeburgului către Stanislaviv și permitea utilizarea stemei orașului. Această stemă s-a schimbat de multe ori, când vine vorba de anumite detalii ale imaginii sale. Cu toate acestea, aspectul său original era exact așa: o poartă de cetate cu trei turnuri poate fi văzută pe un câmp roșu. Crucea de argint a lui Pyliav este plasată pe un fundal albastru în interiorul porții, iar întreaga compoziție este situată pe un deal verde. 

 Putem vedea imaginea stemei orașului pe sigiliile vechi ale orașului. Se crede că cel mai vechi sigiliu al orașului Stanislaviv datează din 1670. Acesta avea o inscripție în latină: „Sigillum civitatas Stanislavoviensi” (sigiliul orașului Stanislaviv). În secolul al XVII-lea, astfel de sigilii erau folosite pentru a aproba diverse documente în magistratura orașului.

Macheta primăriei

Din 2014, macheta celei de-a doua primării, construită în 1695, este expusă în Galeria Cetății Bastionului. Avea un plan cruciform, nouă etaje și un turn cu o cupolă. La nivelul celui de-al cincilea etaj se afla un ceas cu patru cadrane, iar la etajele al doilea și al treilea se desfășurau ședințele magistratului și ale tribunalului. Parterul era închiriat comercianților care își deschideau acolo magazine. Subsolul a fost folosit ca închisoare, unde erau ținuți infractorii și opryshky. Primăria a fost grav avariată în timpul incendiului de la Marmulade din 1868, iar din ea a rămas doar un schelet ars. Macheta a fost realizată de sculptorii Dmytro și Taras Pylyponiuk din districtul Bohorodchany și a devenit prima din cadrul proiectului Orașul în miniatură inițiat de Oleh Zaritskyi.

Schițe ale Cetății Stanislav

În piața Galeriei Cetății Bastionului, pavaje colorate conturează contururile fortăreței orașului datând din anii 1680. Prima versiune a Fortăreței Stanislaviv era hexagonală și întruchipa ideea unui oraș stelar. Acest sistem a fost dezvoltat de arhitectul italian Vincenzo Scamozzi și a fost considerat cel mai progresist în materie de fortificații la acea vreme. Principiile acestui sistem au fost folosite în proiectul său de către „părintele” Cetății Stanislaviv, arhitectul François Corassini. Din ordinul lui Andriy Potocki, cetatea a fost reconstruită în 1679-1682, cu construirea unei reședințe a magnatului, care a fost protejată de două bastioane noi. Construcția castelului și dezvoltarea fortăreței au fost realizate de un alt arhitect, francezul Charles Benoit.  Contururile iluminate ale cetății orașului pot fi văzute și la standul situat în interiorul galeriei. 

Ferestrele cu vedere spre cazemate

Vizitând cafeneaua Milk&Pink, oaspeții galeriei au ocazia nu numai să bea o cafea delicioasă și să savureze un desert delicios, ci și să vadă rămășițele casematelor cetății. 

Aceste adăposturi din cărămidă erau situate în interiorul fortăreței de-a lungul zidurilor interioare și erau folosite ca depozit pentru muniție și diverse provizii. Ele erau acoperite de sus cu un strat gros de pământ. Este interesant faptul că, pe atunci, cărămizile erau făcute manual, netezite deasupra cu degetele, motiv pentru care erau numite „palchatka”. Pe partea de sus a unor astfel de cărămizi, există întotdeauna mai multe urme de degete sau șanțuri. Meșterul umplea matrița de lemn cu lut, apoi își trecea degetele pe deasupra și curăța tot excesul. De fiecare dată au fost lăsate urme diferite, astfel încât este imposibil să întâlnești două cărămizi identice din aceeași perioadă.

Descoperirea zidăriei autentice

Pe ambele părți ale intrării dinspre strada Huzara, putem vedea două „ferestre” în cărămida care căptușește pereții. Arhitecții le numesc „deschideri de zidărie autentică”. Acestea au rolul de a permite tuturor să știe cum arăta zidăria antică. Zidurile cetății au fost construite din calcar alb, cioplit grosier. Istoria construcțiilor din această piatră datează de mai bine de un mileniu, de exemplu, piramidele egiptene au fost construite din blocuri de calcar. O parte semnificativă a castelelor medievale din Europa era, de asemenea, formată din calcar, deoarece era ușor de extras și prelucrat. Chiar și atunci, acest material de construcție era considerat bun pentru sănătate, deoarece „respiră” și, prin urmare, clădirile sunt lipsite de mucegai și de umiditate excesivă. Se crede că zidurile de piatră ale cetății au fost zidite pentru prima dată în anii 1690.

Ghiulele de tun

În dreapta intrării în galerie dinspre strada Huzara se află un alt exponat interesant – o ghiulea antică. Acesta a fost găsit și prezentat galeriei de către istoricul local Ivan Bondarev. Ghiuleaua este montată pe un suport metalic, iar sub ea se află o plăcuță cu simbolurile „MDCLXXVI”, adică „1676” în cifre romane. Există presupunerea că acest mic suvenir datează de la „primul botez” al Cetății Stanislaviv în 1676, când a fost asediată de trupele turcești conduse de Ibrahim Pașa, supranumit Șahitan. O armată turcească de mii de oameni a petrecut câteva săptămâni în apropierea Stanislavivului, dar nu a reușit să captureze orașul. Turcii dezamăgiți s-au deplasat spre nord, arzând Halych în drumul lor. Interesant este faptul că, în acele vremuri, greutatea unei ghiulele era folosită pentru a determina calibrul unui tun. Greutatea era calculată în lire, iar lira poloneză era de 405 grame. Tunurile de 12 și 8 lire erau considerate de calibru mare, dar se foloseau și tunuri mai mici – trei sau chiar o livră și jumătate. 

Sculpturi forjate

În 2003, Ivano-Frankivsk a găzduit primul Festival al fierarilor, care a avut loc cu ocazia Zilei orașului. Atunci s-a născut tradiția de a „crea o capodoperă”, un efort colectiv al tuturor participanților la festival. Pe atunci, fierarii locali făceau patru picioare pentru masă, iar oaspeții făceau cuiele care țineau împreună blatul mesei. Rezultatul s-a numit Masa Prieteniei Fierarilor. Acum, această masă poate fi văzută în Galeria Cetății Bastionului. În general, aici sunt expuse multe lucrări ale fierarilor artiști, printre care sculpturile Flamingo, Camera foto, Flori, Giruetă și altele.

Expoziții de artă

Galeria Bastion Fortress găzduiește, de asemenea, expoziții de artă ale artiștilor din Ivano-Frankivsk și din întreaga Ucraină. Aceste expoziții sunt foarte diverse, iar scopul lor principal este de a evoca o reacție din partea privitorului și de a nu-l lăsa indiferent. În diferite perioade, aici au fost organizate expoziții de pictură clasică și lucrări de artă neobișnuite, cum ar fi picturile steampunk.

Un complex de clădiri ale Palatului Potocki cu porți.

Un monument de arhitectură și urbanism de importanță istorică în orașul Ivano-Frankivsk. Complexul palatului a fost construit în 1672-1682 și a fost finalizat în anii 1980.

A fost construit de către hatmanul Coroanei poloneze Andriy Potocki pentru el și familia sa. Complexul de clădiri al Palatului Potocki s-a format pe o perioadă lungă de timp. Având în vedere interconectarea funcțională și unitatea de planificare a obiectelor sale arhitecturale, este un ansamblu urbanistic caracterizat prin izolarea unui organism arhitectural separat din prima etapă a clasicismului. Austriecii au adăpostit un spital militar în fostul palat. Complexul palatului nu și-a schimbat destinația în viitor. A găzduit un spital care se afla aici de două secole și era unul dintre cele mai vechi din Ucraina.

Sarcina principală a restaurării clădirilor și structurilor istorice ale complexului Palatului Potocki ca obiecte ale patrimoniului cultural este de a păstra structura lor materială tridimensională, forma, aspectul moștenit istoric și caracterul tradițional al mediului, ceea ce ne permite să considerăm întregul complex ca o mărturie istorică a epocilor anterioare, a evoluției arhitecturale și urbane a orașului Stanislaviv. Procesul de restaurare este în curs de desfășurare. Pentru fiecare clădire, proiectele de restaurare cu adaptare sunt implementate în etape – un set de lucrări de cercetare, proiectare, studiu și producție pentru a crea condiții pentru utilizarea modernă fără a schimba proprietățile lor inerente.

Palatul găzduiește diverse evenimente în fiecare săptămână, de la prezentări de carte la concerte în aer liber.