Muzeul Județean de Etnografie şi Artă Populară Maramureș și Muzeul Satului, Baia Mare

Muzeul de Etnografie și Artă Populară al Județului Baia Mare este o instituție publică de cultură aflată în subordinea Consiliului Județean Maramureș. Muzeul este situat pe Dealul Florilor, într-o zonă pitorească a orașului, în apropierea centrului istoric. Instituția este formată din două locații: Muzeul Rural și Secția Pavilion, situată în fostul Teatru de Vară al orașului.

  În fața Secției Pavilion se află un ansamblu sculptural al celebrului sculptor Vida Geza, format din 12 coloane care înfățișează personaje din Maramureș și măști din mitologia locală, amintind de masacrul comis la 14 octombrie 1944 de către trupele horthyste în retragere.

Câmpul Tineretului oferă o zonă verde vastă, situată în imediata vecinătate a Parcului Municipal Regina Maria, un loc de recreere pentru cei care se bucură de plimbări lungi și relaxante.

Scurt istoric. În anul 1899, în Baia Mare a fost înființată Asociația Muzeului din Baia Mare, formată din intelectualitatea orașului, ai cărei membri au donat obiectele care au alcătuit primele colecții ale Muzeului din Baia Mare. Al Doilea Război Mondial a întrerupt activitatea muzeului, care a fost reluată în 1950, dar atunci s-a pus un accent deosebit pe departamentul de istorie. Abia în 1964 a fost aprobată secția de etnografie și artă populară.

Creșterea semnificativă a colecțiilor secției de etnografie, precum și valoarea deosebită a operelor, a fost recunoscută de mari experți în acest domeniu: Tancred Bănăţeanu, Boris Zderciuc, Silvia Zderciuc, Nicolae Ungureanu, Cornel Irimiei și Georgeta Stoica, a dus la organizarea unui muzeu etnografic cu un fost pavilion. În acest scop, a fost obținută clădirea Teatrului de Vară, care se afla atunci în stare de degradare profundă, iar ulterior a fost supusă unor reparații și reamenajări importante pentru a găzdui atât expoziția, cât și depozitele departamentului. Nu s-a renunțat la ideea de a păstra spațiul pentru spectacole: o scenă și un amfiteatru cu o capacitate de aproximativ 800 de locuri.

La 1 iulie 1978, s-a deschis prima expoziție din pavilionul principal al Departamentului de Etnografie și Artă Populară. Această expoziție a fost păstrată până în 2007, când a fost deschisă o nouă expoziție principală: Lemnul în comunitățile tradiționale de la leagăn la mormânt.

La 15 august 1985, după eforturi îndelungate ale experților din industrie și ale autorităților locale, a fost inaugurată o secțiune în aer liber, Muzeul Satului. Monumentele de arhitectură populară reprezintă patru regiuni etnografice ale județului: Maramureșul istoric, Chioar, Lăpuș și Codru. 

De asemenea, muzeul a încercat să prezinte tipurile de gospodării în funcție de ocupația principală a locuitorilor din zona de proveniență. Astfel, avem ferme din regiunea Lăpușului, podgorii din subzona Baia Mare, pomicultori din regiunea Maramureșului etc. Nu au fost lăsate deoparte nici structurile tehnice, cum ar fi roțile de apă, țevile, vârtelnițele și morile de apă.

Muzeul a fost amenajat în jurul unei biserici de lemn provenind din satul Chechiș (comuna Dumbrăviţa), o zonă care a aparținut domeniului Baia Mare (cf. documente din 1566). Biserica se află pe acest amplasament (Dealul Florilor – Baia Mare) din 1939 și datează din 1630.

”Mocănița” – Trenul cu aburi de pe Valea Vaserului, Vișeul de Sus

Bine ați venit la Mocănița Maramureș! Vă invităm să vă bucurați de o experiența unică, o călătorie pe ultima cale ferată forestieră activă din lume pe care circulă locomotive cu abur, într-un cadru natural sălbatic și fermecător aflată chiar în inima Munților  Maramureșului  și totodată să aflați  istoria locomotivelor cu abur  de pe Valea Vaserului.

Vă aflați în apropierea Căii Ferate Forestiere din Vișeu de Sus, chiar în nordul României, aproape de granița cu Ucraina unde Valea Vaserului îți da șansă de a pătrunde și a descoperi  o lume magică presărată de tradiție și autenticitate.

Astăzi vom parcurge cu Mocănița 43.2 km dus-întors în aproximativ 6 ore cu pauzele incluse. Traseul către stația finală turistică este de aproximativ 2 h30 minute  cu o pauză intermediară pe traseu de 10-15 minute la km 16, stația Glimboaca unde se va și alimentarea locomotivei cu lemn și apă. La această oprire, dacă doriți, puteți să serviți băuturi calde (cafea, ciocolată caldă sau ceai), băuturi răcoritoare (sucuri, apă plata și apă minerală) și produse de patiserie (gogoașă sau plăcintă cu brânză ușor sărată).

Pe urmă ajungem în stația finală Paltin unde pauza va fi de aproximativ 1h30min, timp în care vă puteți bucura de frumusețea Văii Vaserului, puteți vizita un mic muzeu pe care îl avem cu tematică istoria Văii Vaserului sau să cumpărați un suvenir pentru cei dragi. De asemenea, se poate servi prânzul. Cei care aveți deja pachetele Mocănița Special, (voucherele primite de la casă de bilete) veți  merge la un punct de servire separat, unde trebuie doar să predați tichetele iar la schimb primiți produsul dorit. Persoanele care au optat pentru biletele simple pot să își achiziționeze prânzul contra-cost , trecând pe la standul special amenajat lor.

Pe urmă puteți să intrați în horă alături de colegii noștri, dansatori de muzică populară. Vă sfătuim să citiți cu atenție regulile pentru călătoria turiștilor cu Mocănița Maramureș.

Căile Ferate Forestiere au luat ființă pentru a răspunde unei nevoi economice: transportarea lemnului din zonele montane. Exploatarea resurselor de lemn de pe Valea Vaserului a început în sec. al XVII-lea, sub dominația austro-ungară. Coloniștii vorbitori de limba germană au pătruns primii în pădurile virgine și cu ajutorul plutăritului au adus lemnul tăiat la gaterele din Vișeu de Sus.

În 1932 s-a început construcția Caii Ferate Forestiere, o cale ferată îngustă, care în comparație cu plutăritul însemna un enorm progres tehnic. Căile ferate forestiere s-au răspândit în acea vreme în toată Europa, în special în zona carpatică. Principiul de funcționare era simplu – urmând cursul râului, a fost necesara o raza îngustă a curbelor (acest lucru permitea doar un ecartament îngust); la urcare Mocănița transporta doar vagoanele cu muncitori si vagoane goale pentru bușteni, însă la coborâre acestea erau pline cu lemn si practic locomotiva era împinsa pe sine de greutatea trenului până la fabrica de prelucrare a lemnului.

Datorită dezvoltării transportului rutier din ani ’50-’60, căile ferate forestiere din Europa au dispărut progresiv. in România însă, acestea s-au menținut destul de mult, din cauza dezvoltării economice mai lente.  În 1970 în tară mai existau peste 3600 km de cale ferata forestiera, iar în 1986 în România încă s-au mai fabricat noi locomotive cu abur.  La sfârșitul anilor ’80 în tara funcționau peste 15 CFF-uri cu o infrastructura de peste 1000 km. Singura cale ferată forestieră funcțională azi este Mocănița de pe Valea Vaserului – toate celelalte au fost scoase din funcțiune.

Pentru ca locomotivele cu abur să poată fi păstrate pentru activitatea turistică cât mai mult timp, trenurile de producție folosesc predominant locomotive Diesel. Calea ferată forestieră are o lungime totală de 46km. Primul tronson a fost finalizat în 1933, circa 32 de km până în stația Făină. Restul de 14 km precum și alte ramificații pe văi adiacente au fost construite între anii 1950-1954. Ecartamentul îngust al liniei, având doar 760 mm, este specific căilor ferate forestiere și a fost construit după modelul austro-ungar din perioada antebelică. Calea ferată forestieră de pe Valea Vaserului a rămas singură activă și funcțională din Europa, pe care încă se mai transporta bușteni.

Momentan avem 7 locomotive cu abur funcționale.

• ”Măriuța” – este probabil cea mai veche locomotivă cu abur din Romania, fabricată în anul 1910 in Berlin, de către marele producător ”Orenstein & Koppel”. 
• ”Cozia 1” – fabricată în 1986 la Reghin, fiind printre ultimele locomotive construite în Romania  
• ”Elveția” – fabricată în 1954, la Reșița 
• ”Novicior” – fabricata în 1954, la Reșița
• ”Miraj” – fabricată în 1955, la Reșița 
• ”Cozia 2” – fabricată în 1955, la Reșița 
• ”Botizu” – fabricată în 1956, la Reșița 

Cele 5 locomotive fabricate la Reșița, au 150 CP, iar viteza medie, împreună cu materialul rulant, este de maxim 15 km/h.

Valea Vaserului, pe lângă faptul că este fascinantă, ea este și o vale care generează legende. Multe dintre aceste legende dovedindu-se în fapt, realitate. Una dintre ele este cea de la Miraj, astăzi o stație de cale ferată, un loc de pe Valea Vaserului despre care se spune că în toamna anului 1916, în plin război mondial, aici ar fi avut loc o lupta între armatele ruse și germane. Astfel, la Miraj a luat naștere un cimitir ”foarte ciudat” deosebit că și arhitectură.

În cel de-al Doilea Război Mondial, aceeași combatanți au încercat să-și asigure controlul Văii Vaserului ca și cale de acces în regiunea Maramureșului. Trupele germane aflate în retragere, au considerat defileul îngust de la Novicior potrivit pentru organizarea unei ambuscade armatei roșii care urma să între în Maramureș. În acest sens au fost executate lucrări de amenajare genistică la care au participat mii de oamenii din nord-vestul Ardealului aflați în detașamente de muncă forțată, mulți dintre ei fiind chiar locuitori al Vișeului. Lucrările de amenajare genistică pregătite de trupele germane în vederea unei ambuscade au fost inutile atunci când armata roșie și-a făcut trecere prin Pasul Prislop. Prin urmare, atunci când organizarea apărării de către trupele germano-maghiare a părut compromisă, maghiarii au ordonat evacuarea Vișeului și implicit a Văii Vaserului. Pentru a încetini înaintarea rușilor în Maramureș, s-au aruncat în aer podurile, o mare parte a materialului rulant a fost avariat, iar calea ferată forestieră a fost distrusă aproape în totalitate. Urme ale prezenței armatei germane sunt și azi vizibile la Novicior: o grotă folosită că și punct de prim ajutor în acea vreme precum și două galerii utilizate pentru depozitarea muniției și armamentului.

La baza potențialului natural al Văii Vaserului stau rețeaua hidrografică de care această dispune, știut fiind faptul că Munții Maramureșului sunt brăzdați de numeroase izvoare, caracteristicele florale precum și diversitatea faunei. Cele mai cunoscute izvoare minerale sunt cele de la Șuligu, fiind folosite în trecut pentru îmbuteliere și tratamente balneare. Flora Parcului Natural este constituită din specii vegetale distribuite etajat:

– păduri de foioase (fag, paltin, frasin, mesteacăn și carpen)

– păduri de conifere(molid, brad, pin, larice, zada)

– arbuști (jneapăn, ienupăr, șoc negru)

Dintre caracteristicile floristice ale masivului amintim floarea de colț, papucul doamnei, garofiță de munte, bulbul de munte ,narcisa, brândușa de toamna, ciuboțica cucului de munte.

Fauna Parcului este diversificată și bine reprezentată de mai multe specii de mamifere (urs brun, cerb, căprioară, lup cenușiu, mistreț, vulpe, ras, veverița și jder) 

– păsări (acvilă de munte, cocoș de munte, corb, mierla, sticlete, uliu porumbar),

– reptile și amfibieni(șopârle de munte ,șarpele lui Esculap, viperă , salamandra, broască roșie de pădure) 

– pești (lostriță, lipan, mreana de munte, păstrăv indigen, clean dungat).

Cele mai importante atracții de pe traseu sunt următoarele:

• Piatră Șoimului, situată la kilometrul 16 pe partea stânga a sensului de mers la urcare. În secolul trecut a fost semnalată prezența râșilor în cavernele acestei stânci (în prezent râșii sunt o specie protejată, fiind puține exemplare în Munții Maramureșului).
• Stația Cozia la kilometrul 18, unde există un canton silvic, pepiniere ce aparțin Ocolului Silvic, clădirea veche a gării precum și alte cabane ale muncitorilor.
• Galeriile din cel de-al Doilea Război Mondial de la Novicior, situată la kilometrul 20,5 ce constau în punctul de prim ajutor (pe partea dreapta a  sensului de mers) și cele două tunele folosite pentru depozitarea muniției și a armamentului (pe partea stânga a sensului de mers).

Pentru cei pasionați de drumeții, Valea Vaserului reprezintă cadrul natural perfect pentru o aventură în Munții Maramureșului.

Biserica din lemn ”Nașterea Maicii Domnului” din Ieud Deal, UNESCO

Biserica din lemn a Nașterii Domnului din Ieud Deal datează de la începutul secolului al XVII-lea, când a fost construită de familia Bala, care făcea parte din nobilimea locală. Pe lângă datarea sa timpurie, biserica se remarcă și prin descoperirea, în 1921, a Codicelui de la Ieud în podul său, un document despre care unii istorici cred că este cel mai vechi text scris în limba română cu litere chirilice. Din 1999, biserica a fost inclusă în patrimoniul mondial UNESCO.

Complexul Monahal Bârsana

Una dintre cele mai vizitate atracții din Maramureș, Mănăstirea Ortodoxă Bârsana este un ansamblu monahal format din mai multe clădiri din lemn și care respectă stilul tradițional maramureșean, cu o turlă bisericească ce se remarcă prin înălțimea de 74 de metri. 

Piatra de temelie a noii mănăstiri a fost pusă în 1993, pe locul vechii mănăstiri, care a funcționat de la începutul secolului al XIV-lea până în 1791, când a fost desființată, iar biserica mănăstirii a fost mutată în sat în 1806.

 Biserica de lemn cu hramul „Intrarea Maicii Domnului în Biserică” din Bârsana este de o frumusețe deosebită și este specifică bisericilor mici din Maramureș cu acoperiș dublu. Altarul, construit în 1720, a fost inițial biserica vechii Mănăstiri din Bârsana, transformată în biserică parohială în 1806, când a fost mutată în locația actuală. Pereții interiori au fost decorați cu picturi în 1806. Datorită valorii sale inestimabile, biserica a fost inclusă în patrimoniul mondial UNESCO din 1999.

Ansamblul de cultură și arhitectură rurală din Breb

Satul Breb este situat în partea centrală și nordică a bazinului Maramureșului, în partea superioară a bazinului râului Mara, la poalele  masivului Gutâi, pe valea pârâului Breboia. Satul se află la 6 km de stațiunea Ocna-Sugatag, la 27 km de Sighetu Marmaţiei și la 54 km de Baia Mare.

Împreună cu satele Hoteni și Șugatag, satul Breb face parte din comuna Ocna-Sugatag, de care se află la o distanță de 7 km.

Accesul se face pe un drum local, la 1 km de drumul județean DJ 109 F. La intrarea în sat, veți fi întâmpinați de celebra poartă din Maramureș.

Satul Breb cuprinde teritorii care au făcut parte din Cnezatul Marei în perioada medievală și care apar în documente sub numele de Breb, Copăciș (sau Copăceni) și Valea Mare.

Prima atestare scrisă datează din 20 martie 1360, când regele Ludovic I de Anjou l-a recunoscut pe Dragoș, fiul Giuliei, ca proprietar al moșiilor din Breb, Copăciș, Slatina (actualul Ocna Șugatag), Desești, Hărnicești și Sat Șugatag. În aceste documente, satul apare sub numele de Villa Olahalis sau Hodpataka, care se traduce prin „satul oilor de pârâu”, oile însemnând castor (un rozător care s-a adaptat la viața acvatică, care între timp a dispărut de pe aceste meleaguri, dar a cărui amintire este păstrată prin toponimie).

Mai multe documente din secolele XIV-XVI vorbesc despre acest sat și despre familiile care îl dețineau.

În secolul al XIX-lea, aici a existat o școală confesională, iar în 1880 a fost înființat Corul Plugarilor din Breb. Localitatea era cunoscută și pentru apele sale sulfuroase. Până în 1918, aici încă mai puteau fi văzute băi, unde, după cum se spune, a venit și împăratul Austro-Ungariei  Joseph  al II-lea. La începutul secolului al XX-lea, în 1910, în sat existau 366 de case.

În 1912, printre cei 1670 de locuitori se numărau români și evrei, iar în 1930 componența națională era următoarea: 1530 de români, 159 de evrei și un rus. Potrivit Wikipedia, în ceea ce privește structura confesională, în același an 1930, greco-catolicii, cu 1526 de persoane, erau majoritari, urmați de 159 de musulmani, 3 ortodocși și 2 baptiști.

Astăzi, satul Breb are 500 de case și 1500 de locuitori.

În sat s-au păstrat monumente importante: biserica de lemn Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril (1531); ansamblul Bisericii Sfinții Arhangheli, care cuprinde cimitirul, casa parohială (1904) și poarta (o copie a originalului, datând din 1790 și aflată la Muzeul Satului din Sighetul-Marmației).

Prințul Charles a vizitat satul în 2004 și a sprijinit un proiect în cadrul căruia au fost aduse și restaurate trei case vechi din lemn din Breb, care pot fi văzute acum pe strada Casei.

William Blacker, care a locuit mulți ani în Breb, începând cu anii 1990, a devenit între timp „nelalocul lui” și a publicat cu mare entuziasm o carte intitulată „By the Enchanted Road: A Story of Love and Life in Romania”, pe care o promovează cum nu se poate mai bine.

Străzile din Breb formează un lanț de aproximativ 6 km lungime, urcând sau coborând, trecând rând pe rând pe lângă monumentele istorice din sat, dar și pe lângă casele tradiționale care sunt împrăștiate pe pajiștile proaspăt cosite și care par de basm. Porțile Maramureșului sunt impresionante – folclorul local spune că, cu cât porțile sunt mai bogate în decorațiuni, cu atât familia este mai bogată.

Ca să pricepi rolul şi rostul bisericii din mijlocul satului înţelege călătorule că aceasta se identifică cu inima ce pulsează viaţă întrun trup, este actul de identitate al comunităţii, este linia noastră, directă, cu veşnicia, liantul care în toate vremile i-a unit pe cei ce i-au călcat pragul; pentru aceasta absolut tot ce era semnificativ în viaţa comunităţii se întâmpla în şi în jurul Bisericii.

Biserica Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril a fost asemănată cu o carte de istorie căci are imprimată în ea (pentru cei ce ştiu să citească) influenţa şi amprenta fiecărei perioade istorice prin care s-a perindat.

Ca o păstrătoare a marii clepsidre ce masoară timpurile, ea însăşi având 400 de ani, cu elemente de 500 de ani, înălţată din rădăcina şi pe vatra celei de dinaintea ei, a strâns în jurui şi a adunat sub acoperământul ei multe generaţii de trecători prin viaţă.

Construită de etnicii români ortodocşi la 1626, în vechea tipologie a bisericilor maramureşene (tip capelă), a reuşit să-i încapă şi împace pe cei ce au ridicat-o: să-i încapă pe pământenii din două sate ce s-au unit şi să împace diferenţele sociale dintre nemneşi (proprietarii de terenuri) şi iobagi.

Înălţată din lemn strajnic de stejar încă dintru început a purtat un clop cu 100 de ani mai vechi decât ea căci i-a fost aşezat pe frunte turnul vechii biserici din Copăciş (1531), simbolul nemneşiei, iar din corpul aceleaşi biserici, ce a fost strămutată aici, a fost meşteşugit actualul acoperiş (structura). Aşadar reciclarea nu este nicidecum vreun concept recent ori străin de aceste meleaguri mai ales că s-au găsit, conform analizelor de laborator, pe acoperişul secundar, draniţă (şindrilă) încă de la 1475 (550 de ani).

Mai apoi după 1739, (când este amintit ultimul episcop ortodox al Maramureşului vremurilor acelora), sub stăpânirea austro-ungară, au fost înştiinţaţi şi maramureşenii că din porunca Casei Regale de la Viena, ei se vor numi de acum uniţi cu Roma (greco-catolici) şi biserica din Breb intră în patrimoniul Bisericii Unită cu Roma.

În timpul acestei cârmuiri, între anii 1854-1868, bisericuţa a intrat într-un proces de  restaurare, aducândui-se câteva modificări semnificative. S-a construit un nou altar, mult mai spaţios, cu influenţe occidentale, s-a schimbat planimetria (din biserică tip navă în tip cruce) iar pictura bisericească originală, de la 1626, afost acoperită cu o pictură decorativă (brâie cu motive tradiţionale ale vremii), s-au lărgit ferestrele şi uşa. Din vechiul altar ni se mai păstrează piciorul Sfintei Mese, sculptat în formă de potir (expus în biserică) şi vreo două icoane din iconostasul original.

La 1948, din nou conducerea politică „ştie ce e mai bine”, de data aceasta Partidul Comunist Român, îi înştiinţează pe românii din Ardeal că de acum se vor numi din nou ortodocşi, deci lăcaşul de cult revine în patrimoniul Bisericii Ortodoxe Române.

Să vorbeşti despre legătura dintre ţăranul român autentic şi biserica din sat este ca şi cum ai vorbi de legătura dintre om şi propriul sânge; ţăranul nu are legătură cu Biserica, el este şi se simte parte din Biserică iar Biserica parte din el, pur şi simplu. Poate unora li se pare utopie această stare de fapt însă îi invităm pe aceştia să-şi amâne pentru oarece vreme experimentarea cotidianului propriu şi mergând într-un sat tradiţional românesc să caute să trăiască, să caute bucuria de a vieţui în mijlocul creaţiei lui Dumnezeu şi nu a omului; cine ştie poate vor avea surpriza de a învăţa mai multe din vorba simplă a vreunui ţăran şi se vor „lotri” mai mult decât afundându-şi nasul în ce ştiu ce de altfel valoroase studii și scrieri.

În satul tradiţional românesc viaţa socială se împleteşte, până la contopire, cu viaţa religioasă, la care participă toţi, de la mic până la mare. Deci dacă bărbaţii au construit acest lăcaş atunci femeile au fost cele ce l-au împodobit cu lucrul mâinilor lor: şterguri, cergi şi ţoluri despre care avem „umila” pretenţie de a fi prins Marea Unire (1918), motivele tradiţionale autentic maramureşene, prezente în ţesături, confirmând aceasta.

Şi să nu uităm nici de crucile şi icoanele dintre secolele XVII-XX, fiecare cu povestea ei, ce dau un plus de valoare patrimonială bisericuţei Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril din Breb. 

De stai să socoteşti, aşadar, constaţi că în aceeaşi biserică se regăseşte şi Copăcişul şi Brebul; şi nemneşii şi iobagii; ba a ortodocşilor, ba a uniţilor; şi a bărbaţilor şi a femeilor; o parte de la 1531, altă parte de la 1626 iar alta de la 1868 însă pe toţi adunându-i, pe toţi strângându-i la piept încât ajungi să realizezi că nu biserica aparţine unora ci noi, toţi, suntem ai bisericii, inima acestei comunităţi.

Castelul Teleki, Coltău

Coltău este unul dintre cele mai renumite locuri de pelerinaj legate de poetul Sándor Petőfi, în Transilvania de Nord. Vizitele lui Mór Jókai și poeziile lui Petőfi au stabilit reputația literară a comunei Coltău.

Comuna Coltău se situează pe terasa Lăpușului la 10 km sud de municipiul Baia Mare, reședința județului Maramureș, în partea de nord vest a Transilvaniei. Se compune din localitatea Coltău, reședință de comună și Cătălina – sat aparținător. 

Prima atestare documentară a satului provine din 1405 şi este menţionată sub numele Kolcho în documentul Convenţiei de la Leles (Slovacia), semnat de voievozii Drag şi Balc.L-a stăpânit mai târziu familia Drágffy, iar începând cu anul 1549 aparţine Ţării Chioarului şi din 1615 regiunea aparţine Principatelor Transilvaniei.

Din anul 1674 Coltău şi Cătălina intră în posesia familiei nobiliare Teleki, care primeşte satele cu titlu de donaţie regală şi rămâne la această familie până în 1936.

De secole, membrii familiei Teleki au jucat un rol major în viața politică și culturală a Ungariei și Transilvaniei, iar familia a dat numeroase personalități științei, literaturii și vieții politice interne și internaționale. Iată câteva exemple dintre personalităţile mai cunoscute ale familiei: 

● Contele Sámuel Teleki (1739-1822) cancelar al Transilvaniei, om de cultură, celebru colecţionar de cărţi, fondator al Bibliotecii Teleki din Târgu Mureş.

● Contele József Teleki (1790-1855) jurist si istoric care a ocupat funcția de președinte al Academiei Maghiare de Științe între 1830 și 1855.

● Contesa Blanka Teleki (1806-1862) născută în apropiere de Coltău, la Satulung, a fost educatoare și activistă pentru drepturile femeilor, a fondat prima școală de fete la Budapesta în 1846, apoi a fost închisă timp de 5 ani după revoluția maghiară din 1848- 49.

Pe proprietatea din Coltău, în mijlocul secolului al XVIII-lea contele József Teleki organizează o gospodărie economică şi construiește o clădire în stil baroc. Această clădire, pe parcursul a o sută de ani a fost folosită de către familie doar cu ocazia primirii musafirilor care au sosit la raidurile de vânătoare, în timp ce familia locuise de generații în primul rând la moșia din Şărmaşu, judeţul Cluj. Cel mai cunoscut stăpân al castelului era “contele sălbatic” Sándor Teleki, fiind discipolul politicianului Táncsics Mihály, tovarăş de drum al muzicianului Franz Liszt, colonelul cel mai drag ai generarilor Bem şi Garibaldi, prietenul bun al lui Petőfi Sándor, Victor Hugo, Jókai Mór şi Alexandre Dumas (tată şi fiu). 

Pe parcursul anilor, Coltăul a devenit un loc de pelerinaj pentru turiştii iubitori de literatură maghiară. Este cunoscut faptul că, marele poet maghiar Petőfi Sándor, poetul libertăţii şi dragostei, şi-a petrecut luna de miere în castelul Teleki în perioada 09 septembrie-19 octombrie 1847.  În aceasta perioadă de armonie dulce, poetul a scris 24 de poezii de dragoste către soţia sa. Sub un corn aflat în parcul castelului a luat fiinţă cea mai cunoscută poezie de dragoste “Sfârşit de septembrie” (tradusă în limba română de Eugen Jebeleanu), fiind o adevărată capodoperă a literaturii maghiare şi universale.

După 18 ani petrecuți în exil, în 1867 Sándor Teleki s-a întors la Coltău și a început să construiască așa-numitul „Castelul Roșu”, acum fiind sediul școlii gimnaziale locale. La începutul secolului XX, fiul său, Ioan Teleki, care locuia la castelul din Coltău și administra moșia, când familia s-a lărgit, a extins castelul, l-a modificat şi l-a reamenajat pentru a-l face mai confortabil. Atunci au adăugat clădirii o terasă în partea de nord vest a castelului, care oferă o panoramă splendidă către valea râului Lăpuş şi Munții Gutâi. 

Castelul Teleki din Coltău, care înainte de al doilea Război Mondial era renumit de colecţia sa privată de obiecte preţioase, din 1960 găzduieşte muzeul Petőfi Sándor, care la început a pornit doar cu o cameră memorială Petőfi, iar la începutul mileniului trei, s-a extins şi a ocupat tot etajul. 

Începând din vara anului 2020, turiştii pot vizita castelul restaurat în cadrul Programului Operaţional Regional şi cofinanţat de Uniunea Europeană prin Fondul de Dezvoltare Regională. 

Castelul restaurat se compune din patru nivele: parter, etaj, beci, unde sunt prezentate expoziții permanente despre familia Teleki, vizitele poetului Petőfi Sándor la Coltău, viața “contelui sălbatic” Sándor Teleki, vizita scriitorului Jókai Mór la castel, și la mansardă în sala de conferințe se pot vizita expoziții temporare de artă.

În parcul castelului se găsesc câțiva copaci de raritate, de câteva sute de ani, care evocă atmosfera trecutului: un frasin negru  (Fraxinus excelsior) , sub care, potrivit legendei, lăutarul Pócsy Laci a cântat compozitorului Franz Liszt; trei chiparoși de baltă (Taxodium distichum);  un corn legendar, sub care pe o măsuță de piatră poetul Petőfi a scris majoritatea poeziilor la Coltău.

În parc se găsesc următoarele statui: grupul statuar Petőfi-Szendrey (Pogány Gábor Benő, 1998); bustul contelui Sándor Teleki (Dinnyés László , 2008); bustul compozitorului Franz Liszt (Dinnyés László, 2011); bustul generalului Bem (Deák Árpád, 2014).

Propunem turiştilor să viziteze Coltăul nu numai cu ocazia destinaţiilor turistice din judeţul Maramureş, ci şi atunci când vor să ajungă pe meleaguri mai îndepărtate. Pensiunile din Coltău , cu o capacitate totală de primire de 150 de persoane, oferă turiștilor servicii de găzduire de înaltă calitate şi facilităţi cu specific local. Se pot petrece aici mai multe nopţi şi zilnic se pot vizita în formă de stea Maramureşul istoric şi Regiunea de nord-vest a Transilvaniei.

Vă dorim distracţie plăcută la noi !

Muzeul Județean de Artă "Centrul Artistic Mare"

Muzeul Județean de Artă «Centrul Artistic Baia Mare» este o instituție de cultură situată în Centrul Vechi al orașului Baia Mare, pe str. 1 Mai, nr. 8. Clădirea în care funcționează muzeul a fost construită în anul 1748 și este monument istoric de importanță națională. Deși văzută din exterior aceasta poate părea destul de neimpresionantă din punct de vedere arhitectural, în interiorul său vizitatorii vor fi plăcut surprinși de tavanele boltite din sălile de la parter, de ornamentele de tip art nouveau existente pe tavanele sălilor înalte de la etaj, precum și de sobele realizate în stilul Rococo. De asemenea, edificiul care adăpostește în prezent expozițiile muzeului se remarcă prin istoricul său. Subsolul și parterul clădirii au fost construite în timpul Imperiului Habsburgic, cu scopul de a servi ca depozit de sare și sediu al Oficiului Salinelor. După circa 100 de ani, aceasta a fost reamenajată și transformată în sediu de bancă, iar de la începutul anilor 1900 a devenit casa particulară a avocatului dr. Teofil Dragoș. Fiind o personalitate importantă în comunitate din punct de vedere politic și social (pe lângă profesia de avocat, Teofil Dragoș a fost și preşedinte al P.N.L. Satu Mare, prefect, deputat, președinte al Institutului de Credit și Economii „Aurora” din Baia Mare și președinte al Camerei de Comerţ şi Industrie Satu Mare) și dispunând de resursele financiare necesare, Teofil Dragoș a recurs la extinderea clădirii prin supraetajare. După moartea sa, survenită în anul 1934, imobilul a fost donat Consiliului Orășenesc, iar din anul 1954 a fost dat în administrare Muzeului Județean Maramureș. Ulterior, în clădire și-a desfășurat activitatea secția de artă a muzeului, care din septembrie 2006 a fost reorganizată sub forma Muzeului Județean de Artă «Centrul Artistic Baia Mare».

Acest muzeu se distinge la nivel național prin faptul că este singura instituție axată exclusiv pe colecționarea, tezaurizarea  și valorificarea expozițională a lucrărilor de artă create de artiști băimăreni, precum și de artiști care au activat la Baia Mare, deși s-au născut sau au fost formați profesional în alte spații culturale din țară și din străinătate. 

Bazele mișcării artistice de la Baia Mare au fost puse în perioada 1896-1901 de către Simon Hollósy și un grup de pictori băimăreni, respectiv Béla Iványi Grünwald, Thorma János, Réty István și Károly Ferenczy. Hollósy Simon, originar din Sighetu-Marmației, și-a desăvârșit pregătirea profesională la Academia Regală de Arte Plastice din München, unde ulterior a ajuns să fie recunoscut „drept un talent de prim rang”. Înainte de împlinirea vârstei de 30 de ani, a devenit maestru în arte plastice pentru elevi din întreaga lume și a înființat la München o școală particulară de pictură foarte apreciată la nivel internațional. Ca urmare a acestui succes răsunător și a originilor sale maramureșene, oficialitățile din Baia Mare i-au adresat invitația de a veni să lucreze împreună cu elevii săi pe meleagurile natale. Acest context a fost considerat de către Hollósy ca fiind o oportunitate excelentă prin care putea să depășească limitele picturii realizate în atelier, fapt pentru care a acceptat invitația primarului Thurman Oliver și, în mai 1896, și-a adus de la München la Baia Mare primul grup de elevi.

Timp de șase ani, respectiv până în 1901, Hollósy a continuat să vină împreună cu elevii săi la Baia Mare pe perioada verii. Astfel, în acest interval de timp, peste 400 de artiști din diverse țări europene, dar și din America de Nord, Australia și India, au creat la Baia Mare sub îndrumarea lui Hollósy. Caracterul cosmopolit al acestor grupuri de artiști, corelat cu studiile academice și profesionale pe care mulți dintre ei le-au urmat în cadrul altor centre, precum cel de la München, Budapesta, București și Paris, au făcut ca activitățile artistice desfășurate la Baia Mare să fie puternic influențate de ideile și modelele estetice existente la nivel internațional. Aceste influențe s-au reflectat în multitudinea de curente stilistice existente în arta băimăreană, începând de la realismul plein air-ist specific primelor creații, și până la postmodernismul ce caracterizează arta contemporană.

După anul 1901, activitatea pedagogică în domeniul artistic a continuat la Baia Mare sub diverse forme și denumiri (Școala Liberă de Pictură, Școala de Arte Frumoase, Școala Liberă de Arte Frumoase etc.), ceea ce a făcut ca de-a lungul timpului în oraș să-și desfășoare activitatea de creație peste 3.500 de artiști din Europa și nu numai. Relieful, cadrul natural și peisajele superbe din Baia Mare și împrejurimi au reprezentat factori importanți de atracție ai artiștilor în această zonă, influențându-le semnificativ creația. Din acest motiv, Baia Mare, intitulat și „orașul pictorilor”, a ajuns să dețină una din puținele colonii artistice europene care au funcționat neîntrerupt, începând din secolul al XIX-lea și până în prezent.   

În acest context, patrimoniul cultural al Muzeului Județean de Artă «Centrul Artistic Baia Mare» a crescut progresiv de-a lungul timpului, în prezent acesta însumând peste 6.790 de bunuri culturale, împărțite în următoarele colecții: pictură, grafică, sculptură, artă decorativă, fotografii de artă și fond documentar. Dintre acestea, vizitatorii pot admira în expoziția permanentă a muzeului, intitulată „Centrul Artistic Baia Mare. Repere europene între tradiții și inovații”, o selecție de 350 de lucrări, expuse în 11 săli. Expoziția prezintă o sinteză cronologică a creației artistice realizate la Baia Mare, începând din anul 1896 și până în prezent, fiind organizată problematic, tematic și cronologic. 

Programul de funcționare al muzeului este de marți până duminică, între orele 10:00 – 17:00.

Colonia Pictorilor, Baia Mare

„Colonia Pictorilor” este amplasată pe un teren în suprafaţă de 13.417mp, aşezământul fiind format din spaţii de creaţie organizate în 5 corpuri de clădire construite în anii 1900 – 1911 – 1920- 1968 precum şi o clădire contemporană proiectată şi construită în anul 2012, denumită Punct de documentare şi comunicare vizuală. Se află pe Lista monumentelor istorice din 2010 la poziţia 194, înscris cu codul MM-II-a-A-04494.

Acest aşezământ artistic a fost fondat în 1898, la iniţiativa pictorului şi pedagogului maramureşean Simon Hollosy ( 1857-1918), prin Hotărârea Primăriei oraşului Baia Mare 27 martie 1898, ’’pentru instituirea unei colonii de pictură permanente la Baia Mare.’’ Atunci, municipalitatea, reprezentată de primarul Oliver Thurmann, a decis construirea unui număr de 8 ateliere, câte unul pentru fiecare din semnatarii scrisorii adresate Consiliului oraşului Baia Mare: Hollosy Simon, Károly Ferenczi, Bela Grünwald, János Thorma, István Réti, Oszkár Glatz, Csók István, Horthy Béla. Demersul nu a fost finalizat imediat, în evoluţia edilitară existând mai multe etape, fiecare dintre acestea concretizându-se prin anumite construcţii care alcătuiesc astăzi patrimoniul a ceea ce se numeşte Colonia Pictorilor Baia Mare. 

Astfel, în anul 1900 s-a finalizat clădirea care adăpostea 2 ateliere, pe un teren mlăştinos de pe malul râului Săsar, proprietate a oraşului, zona nefiind sistematizată la acea dată. Atelierele au fost închiriate de Consiliul oraşului lui István Réti şi Bela Grünwald,. În anii 1910 şi 1911, în aceeaşi zonă, municipalitatea construieşte 2 noi imobile, în baza proiectelor arhitecţilor maghiari Balint şi Jambor. Cele 2 clădiri (o Şcoală de pictură şi un corp de clădire cu ateliere) au fost finalizate în primăvara anului 1911 Clădirea şcolii era compusă dintr-o sală de expoziţii, iluminată din partea superioară printr-un acoperiş din sticlă (8×14 m) şi din 2 ateliere. Cealaltă clădire, cu parter şi etaj, cuprindea 4 ateliere, câte o cameră şi dependinţe. În acelaşi an s-a oficializat din punct de vedere juridic existenţa Şcolii şi coloniei de la Baia Mare, prin înfiinţarea Societăţii Pictorilor Băimăreni.

O altă etapă în evoluţia zestrei edilitare a coloniei s-a derulat după anul 1968, când au fost proiectate şi s-au construit 2 noi corpuri de clădire (P şi P+1), cu 6 ateliere de creaţie pentru Galeriile de Artă ale Fondului Plastic Baia Mare.

Vreme de un secol, aici au activat, temporar sau permanent peste 3000 de artişti plastici din Anglia, Austria, Cehia, Croaţia, Elveţia, Franţa, Germania, India, Italia, Norvegia, Olanda, Polonia, România, Rusia, SUA, Slovacia, Spania, Suedia, Ucraina, Ungaria, Yugoslavia. Într-o cronologie propusă de dr. Tiberiu Alexa (1993), directorul Muzeului Judeţean de Artă din Baia Mare, Centrul Artistic Baia Mare a parcurs trei etape distincte: faza afirmării (1896-1918),  faza dezvoltării (1919-1950) şi  faza diversificării (1951-prezent), marcând apariţia unor noi forme instituţionale, dar şi prezenţa actelor şi faptelor istorice petrecute în acest  domeniul al artelor plastice. Astfel, organisme specializate au acoperit , de-a lungul timpului, toate domeniile specifice ale vieţii artistice: învăţământul, producţia artistică propriu-zisă, circulaţia şi consumul public, practicile de achiziţionare şi colecţionare dar şi cercetarea ştiinţifică şi valorificarea patrimoniului artistic istorizat. (dr. Tiberiu Alexa)

Prin proiectul de reabilitare desfășurat în perioada cuprinsă între 2015-2017, Centrul de Artă Contemporană Colonia Pictorilor propune azi o multifuncționalitate a spațiilor astfel încât ele să poată găzdui cursuri și activități de creație, conferințe, activități culturale actuale de amploare. O parte din cele 28 de rezidențe pentru artiști fac parte dint-un proiect de schimburi în cadrul căruia spațiul Coloniei Pictorilor se va dinamiza și va recăpăta dimensiunea europeană. Prin sistematizarea pe verticală a spațiului exterior, foarte generos și cu o vegetație păstrată foarte bine pentru zona centrală a orașului se pune în valoare contrastul dintre cele 6 edificii din incintă și elementul natural cu aspect de parc. Funcțiunea de galerie de artă este optimizată, spațiu imperios necesar pentru un centru artistic cu o asemenea istorie.

Acest sit cultural reprezintă comunitatea, ce se identifică şi participă pentru definirea lui. Altfel spus, Centrul de Artă Contemporană Colonia Pictorilor devine un dispozitiv puternic prin care breasla artistică băimăreană produce şi scoate la vedere identitatea proprie. Acest spaţiu astfel gândit şi creat este pe de o parte o oglindă a breslei artistice, un loc de ospitalitate, o interfaţă, permiţând turiştilor să cunoască acest specific local cu caracter internaţional. Prin tot ceea ce este, acest loc va comunica legat de unicitatea lui.

Finanțarea acestui proiect a fost asigurată integral din bugetul local al Municipiului Baia Mare, în valoare de aproximativ 3.200.000 euro. Municipiul Baia Mare a recuperat investiţia realizată de la bugetul local, graţie proiectului de finanţare Regio, „Valorizarea patrimoniului cultural, prin restaurarea şi reabilitarea Coloniei Pictorilor” prin contribuţia Uniunii Europene prin contractul de finanţare nr. 3466 / 11.12.2018.

Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Maramureș

Ideea înființării unui muzeu în Baia Mare a apărut la sfârșitul secolului al XIX-lea, când existau deja colecții destul de consistente de „obiecte vechi”, valorificate prin prima expoziție istorică. La 31 august 1899, grație eforturilor istoricului Schӧnherr Gyula, a fost înființată Asociația Muzeului din Baia Mare, a cărei activitate intensă a dus la deschiderea pentru public a Muzeului orașului Baia Mare la 19 iunie 1904.

Încă de la început, muzeul și-a completat colecțiile în principal prin donații, mai ales în domeniul cărților, al descoperirilor arheologice, al monedelor, medaliilor, armelor antice etc. Astfel, în 1901, colecția muzeului era formată din 2.441 de piese, în 1904 – 6.938 de piese, pentru ca în timpul Primului Război Mondial numărul exponatelor să ajungă la 11.489 de piese.

În perioada interbelică, Muzeul din Baia Mare și-a reorganizat colecțiile, iar prima expoziție a fost deschisă în 1924.

În 1951, Muzeul din Baia Mare a devenit muzeu de istorie locală, iar în perioada 1968-2006 a funcționat sub denumirea de „Muzeul Județean Maramureș”, având cinci secții: istorie și arheologie, artă, etnografie și artă populară, istorie naturală și istorie tehnică.

 În prezent, Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Maramureș este o instituție publică de cultură subordonată Consiliului Județean Maramureș, care asigură resursele financiare necesare pentru realizarea obiectivelor derivate din funcțiile de bază ale muzeului.

Pe lângă Monetăria, care a fost construită în secolul al XVIII-lea, muzeul găzduiește și un important monument istoric care a făcut parte din sistemul de fortificații al orașului medieval Baia Mare, Bastionul Măcelarilor. Acesta a fost redat comunității locale și a reintrat în circuitul turistic în 2011 datorită proiectului „Restaurarea și revitalizarea Bastionului Măcelarilor din Baia Mare, Maramureș”, implementat de Consiliul Județean Maramureș.

Patrimoniul muzeal, format din diferite categorii de bunuri culturale, unele dintre ele de importanță locală, regională și chiar națională, este expus în vasta suprafață a fostei Monetării a orașului și a Bastionului Măcelarilor.

Conform statisticilor, acesta are 75.509 numere de inventar, din care patrimoniul arheologic cuprinde 35.745 de artefacte, iar secțiunea Istorie include 24.128 de piese structurate în colecții de arheologie medievală, tezaure monetare, unelte de atelier, cuțite și specimene, stampe și fotografii, documente, echipamente miniere și patrimoniu memorial. Acestea sunt completate de 9278 de volume (secolele XVI-XX) din colecția de carte și documente, precum și de colecția de carte curentă, care include 10322 de volume (publicații specializate, anuare etc.).

Patrimoniul arheologic provine din cercetări arheologice sistematice și preventive, investigații de suprafață, precum și din descoperiri accidentale care trasează liniile evoluției umane pe o perioadă lungă de timp. O parte din artefactele descoperite sunt expuse în cadrul expoziției permanente „Comorile epocii bronzului din Transilvania de Nord”.

Un alt segment important cuprinde comori monetare, produse de cioplire a pietrei, însemne și produse de breaslă, modele și sigilii, arme albe și de foc, ștampile și documente, toate acestea permițând reconstituirea dinamicii evoluției orașului regal liber din Baia Mare.

Mineritul a fost mult timp coloana vertebrală economică a zonei Baia Mare, un patrimoniu muzeal care ne permite să reconstituim evoluția acestuia, cu aproximativ 1500 de exponate. Unelte, mijloace de transport al minereului, iluminat subteran, documente și fotografii se regăsesc în colecția de istorie minieră, multe dintre acestea fiind unice. Acestea sunt completate de componente care s-au păstrat la fața locului de la prima rafinărie din România, care a funcționat în acest spațiu din 1926 până în 1967, inclusiv Trezoreria, locul în care erau depozitate lingourile de aur și argint înainte de a ajunge în seifurile BNR. Toate acestea pot fi văzute în expoziția permanentă Minerit și civilizație în Maramureș, unică în peisajul expozițional românesc.

O atracție deosebită pentru public este reprezentată de colecția de ceasuri (aproximativ 300 de piese), cu câteva piese excepționale care conferă expoziției permanente Călătorie în universul ceasurilor o valoare culturală și științifică deosebită. De la uriașe ceasuri de turn la mici ceasuri de masă și de buzunar, de la un pendul de perete din timpul Revoluției Franceze (1789) la un ceas de control, toate acestea stârnesc curiozitatea publicului, fascinat de decorul somptuos tipic stilului Rococo, de unele ceasuri de perete sau de piedestal, precum și de motivele florale și de emailurile pictate cu mare talent de vechii maeștri.

Acest patrimoniu excepțional este, de asemenea, un important mediator al educației muzeale, instituție care derulează programe și proiecte de succes la acest nivel de activitate: „Muzeul Viu”, Societatea Didactică „Generația Istoricilor”, Tabăra de Arheologie Experimentală Vălenii Șomcutei, „4 Cultura Ta” – 4 monumente medievale din orașul în care locuiesc și studiez, „Muzeul fără bariere” – Accesul la cultura muzeală pentru persoanele cu dizabilități și „Marile civilizații ale antichității”.

Cercetarea științifică în domeniul patrimoniului se concretizează prin studii și articole publicate în publicațiile Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Maramureș, respectiv în Anuarul Marmația și în seria Biblioteca Marmația, Colecții muzeale, Studii și cercetări maramureșene, Muzeul Viu.

Ansamblul "Piața Cetății" Baia Mare

Piața Cetății și Turnul lui Ștefan, două locuri care sunt legate de istoria orașului Baia Mare, au fost supuse unor ample lucrări de restaurare, reconstrucție și modernizare. Potrivit autorităților locale, zona va deveni un muzeu și, în același timp, o destinație turistică importantă pe harta orașului Baia Mare. Această perspectivă deschide noi oportunități pentru municipiul reședință de județ pentru turiști.

În toamna anului 2009, Baia Mare a depus la Agenția de Dezvoltare Regională Nord-Vest un proiect pentru finanțare intitulat „Restaurarea și promovarea identității culturale și istorice a Pieței Cetății – Turnul lui Ștefan”. Proiectul are ca scop readucerea în memoria orașului a celui mai important edificiu bisericesc – Biserica Sfântul Ștefan – asociat cu întemeierea orașului Rivulus Dominarum. Conform proiectului, teritoriul ocupat de fosta biserică Sfântul Ștefan a fost amenajat cu un gazon, pe care au fost delimitate contururile bisericii prin plăci de piatră. Această metodă de marcare a prezenței bisericii s-a datorat prezenței pe locul fostei biserici a unui număr semnificativ de arbori, plantați după desființarea bisericii în 1847, înregistrați ca arbori seculari protejați. La baza acestei abordări a stat continuitatea lucrării lui Janos Gaspar Husel din 1770. Această lucrare a inclus, de asemenea, asigurarea funcționării optime a două biserici – biserica romano-catolică (Biserica Sfânta Treime, la care se accesează din piață) și biserica ortodoxă (Biserica Sfântul Nicolae).

Locația celui mai vechi cimitir din oraș, în vecinătatea Bisericii Sfântul Ștefan, care a fost păstrat ca spațiu Ţintirim, a fost marcată subtil de mai multe blocuri de piatră dintr-un material asemănător cu lespezile, care au fost folosite pentru a pava zona cu treceri de pietoni care au și rol de bănci.

Pe parcursul lucrărilor de restaurare au fost descoperite și menționate pe scurt alte două clădiri bisericești, Biserica Sfânta Ecaterina și Biserica Sfântul Martin, a căror prezență a fost subliniată.

Turnul Sfântului Ștefan este clopotnița fostei biserici închinate „Sfântului Rege Ștefan” din Baia Mare. Prima atestare documentară a bisericii datează din 1347, dar construcția nu a început oficial decât în 1387.

Ca recompensă pentru lupta lui Iancu de Hunedoara cu turcii, regiunea Baia Mare a trecut în posesia sa în 1446. El a ordonat construirea Catedralei Sfântul Ștefan, din care a supraviețuit doar Turnul Sfântului Ștefan.

În 1458, orașul a intrat în proprietatea lui Matia Corvinul (1458-1490) ca moștenire de familie, confirmând și extinzând vechile privilegii ale locuitorilor din Baia Mare.

Turnul bisericii parohiale medievale se află la sud de „centrul vechi” al orașului, în piața numită de localnici „Ţintirimul”. Piața este practic înconjurată de biserici: pe latura vestică se află Turnul Sfântului Ștefan, iar pe latura sudică se află o fostă biserică, mănăstire și școală iezuită construită pe locul vechii biserici Sfântul Martin.

Turnul Sfântul Ștefan este simbolul orașului Baia Mare și singura dovadă arhitecturală care a supraviețuit a unei biserici cu un design arhitectural deosebit. Clădirea dreptunghiulară a turnului are intrări laterale cu rame decorate cu tije încrucișate (rezultate ale restaurării din 1898), o fereastră rotundă pe fațada vestică cu muluri de stuc aparținând restaurării și mai multe ferestre cu lănțișoare care străpung etajele turnului.  Turnul scării de pe fațada sudică, care domină primul etaj, este parțial construit în perete. Lângă turn se află un relief medieval al lui Roland (un simbol al zonei de excludere a orașului), iar pe fațada vestică existau în 1898 două steme, din care a rămas doar una – stema orașului. Subsolul turnului este accesibil prin intrarea nordică, unde se păstrează încă bolta în cruce de pe ogivele cu întărituri. În această încăpere a fost amenajată o lapidărie. Urmele de pe suprafața turnului sunt indicii valoroase pentru amenajarea interioară a bisericii. Se știe că biserica Sfântul Ștefan avea două nave cu acoperișuri separate. Spațiul bine îngrijit al bisericii se continuă spre est cu un cor poligonal alungit. Un portic (capelă) cu mai multe etaje a fost prevăzut pe ambele laturi ale bisericii. Colțul sudic al naosului a fost cioplit, iar cele două naosuri erau separate pe axa centrală de o serie de piloni.

Pe baza arcadelor construite pe fațadele de est și de nord, se poate afirma că subsolul turnului era deschis spre spațiul bisericii, iar relieful din 1770 arată încă tribuna de vest în linia turnului. Este destul de ciudat, însă, că accesul la această tribună nu se face din peretele nordic al etajului, ci există o ușă goală pe peretele estic al turnului care pare să se deschidă spre tribuna sudică. Presupusa tribună sudică nu are alte indicii vizibile astăzi, doar elementele Törökfalvi îi confirmă existența. Pe peretele estic al turnului, peretele sudic al bisericii este foarte clar vizibil. Pe peretele nordic, alături de fragmente din portal, s-au păstrat și câteva fragmente din peretele vestic al naosului. Unele surse documentare susțin că turnul a avut inițial o cornișă decorată cu o serie de focoase, probabil din perioada lui Ioan de Hunedoar.

Portalul monumental al turnului, în stare de ruină, are o embresură bogat profilată, decorată în centru cu o friză de frunze, la capetele căreia se află un înger și un vultur, simboluri ale Sfinților Matei și Ioan. Din arhitrava portalului s-au mai păstrat trei straturi de piatră. Pe baza elementelor stilistice, friza datează din prima jumătate a secolului al XIV-lea, sau mai degrabă din al doilea sfert al secolului, și are analogii în regiunea Spiš din Slovacia. Portalul gotic al Bisericii Reformate din Sighetu Marmației este o versiune simplificată a portalului din Baia Mare.

Pe baza picturii din secolul al XVIII-lea, se poate argumenta că portalul nu a fost încununat cu un timpan triunghiular, care este tipic pentru acest tip de portal gotic, probabil din cauza ferestrei cu lănțișoare care se deschidea deasupra lui în ax și care ilumina tribuna vestică. Această pictură arată, de asemenea, că poarta avea inițial o fantă dublă, iar frontonul aripii sale era decorat cu stuc.

Piatra cioplită medievală din atelierul lapidar de la parterul turnului și din muzeul orașului au fost combinate cu entuziasmul pentru înființarea muzeului la începutul secolului XX, în care a jucat un rol important istoricul de marcă din Baia Mare, Gyula Schӧnherr (Décsényi). La parterul turnului, alături de fragmente de pietre funerare, există numeroase elemente arhitecturale gotice (fragmente de cornișă, nervuri și coloane) și decorații (o friză cu un lanț de focoase, o consolă cu o mască de monstru), dar, din păcate, majoritatea sau originea lor exactă este necunoscută. De o importanță deosebită sunt reliefurile „Iisus pe Muntele Măslinilor” și „Sărutul lui Iuda”, care se află în prezent în muzeu, realizate în tradiția sculpturii paleriene, ale căror cele mai apropiate analogii sunt reliefurile de pe portalurile Bisericii Sfânta Elisabeta din Kosice, dar care sunt superioare din punct de vedere calitativ. Cele două reliefuri de la Baia Mare datează probabil din 1420-1430. În literatura de specialitate este menționat și un relief care îi înfățișează pe Adam și Eva, care a fost găsit împreună cu cele menționate mai sus, dar care a dispărut

Intrarea în turn se face prin ușa de sud. O scară de piatră în spirală duce la primul nivel. De aici, o scară de lemn duce la foișor. Clădirea are o înălțime de aproximativ 50 de metri, iar pridvorul oferă o priveliște deosebită asupra întregului oraș.

Turnul a fost restaurat în cadrul proiectului „Restaurarea și promovarea identității culturale și istorice a Pieței Cetății și a Turnului lui Ștefan”, derulat de Municipiul Baia Mare și finanțat prin Programul Operațional Regional 2007-2013, Axa prioritară 1 „Sprijinirea dezvoltării durabile a orașelor – poli de creștere”.

Punct de primire și informare turistică la Turnul lui Ștefan

Având în vedere faptul că Turnul lui Ștefan este emblema municipiului Baia Mare, la nivelul subsolului a fost construit un centru de informare turistică. Acesta nu putea fi amplasat în incinta monumentului istoric, astfel că s-a propus construirea unei clădiri în apropierea Turnului lui Ștefan, în partea de vest a Pieței Cetății, spre strada Crișan. Blocul este dotat cu o sală de recepție și informare, toalete pentru turiști, o toaletă pentru personal și o cameră tehnică.

Bastionul Măcelarilor

Bastionul Măcelarilor figurează în Lista Monumentelor Istorice din România ca obiectiv ridicat în secolul XIV-XV, inclus în categoria A, monument istoric de valoare națională. Este inclus și în domeniul de interes județean, fiind în administrarea Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Maramureș, instituție publică de cultură care funcționează sub autoritatea Consiliului Județean Maramureș.

Începând cu secolul XV sistemul de fortificații al orașului medieval Baia Mare era format dintr-un zid trainic din piatră și cărămidă, întrerupt din loc în loc de turnuri (bastioane) puternice, care măreau considerabil capacitatea de apărare în fața unor atacuri venite din afara cetății. 

Martorul cel mai important al existenței acestui zid este Bastionul Măcelarilor. Construit, probabil, pe la mijlocul secolului al XVI-lea, dintr-un amestec de roci vulcanice, monumentul este menționat pentru prima dată în 1636 sub numele de Bastionul Mare Rotund, iar în documentele ulterioare sub numele de Bastionul Măcelarilor. Prin analogii cu alte astfel de elemente componente ale sistemelor de fortificații din Transilvania, Bastionul se poate să fi fost un turn de artilerie. Breasla măcelarilor, numeroasă și puternică vreme îndelungată, a avut îndatorirea administrativă de a întreține turnul și obligația militară de apăra orașul din acest punct strategic, când era atacat; de aici și numele pe care îl poartă Bastionul. 

Bastionul Măcelarilor a fost refăcut de mai multe ori, distrugeri mai mari suferind în anii 1672-1673, când orașul a fost atacat de trupele imperiale austriece. Mai târziu, în anul 1930 și în perioada 1959-1961, Bastionul a trecut prin reparații și intervenții edilitare. Până în 1963 Bastionul nu a avut utilitate publică, deși s-a dorit organizarea aici a unei expoziții de istorie a orașului Baia Mare.

În apropierea Bastionului Măcelarilor, lângă una din porțile principale de intrare în oraș, Poarta de Sud sau Poarta Maghiară, a fost împușcat vestitul haiduc Grigore Pintea, cunoscut sub numele de Pintea Viteazul, la 14 august 1703, în timpul răscoalei antihabsburgice. Documentul original, în limba maghiară, în care este consemnat acest eveniment se păstrează la Arhivele Naționale Serviciul Județean Maramureș. 

De-a lungul timpului, din cauza evenimentelor istorice, arhitectura turnului a fost afectată, construcția fiind refăcută de mai multe ori. În perioada 2009-2011 s-a derulat proiectul “Restaurarea și revitalizarea Bastionului Măcelarilor din Baia Mare, Maramureș”, finanțat prin Mecanismul Financiar SEE, Domeniul IV, Conservarea patrimoniului cultural European. Proiectul a fost realizat de Consiliul Județean Maramureș în parteneriat cu Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Maramureș, Muzeul Județean de Etnografie și Artă Populară Maramureș, Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Maramureș și cu partenerii din Norvegia, respectiv Consiliul Județean Telemark, Muzeul Vest-Telemark și Colegiul Universitar Telemark, Facultatea de Artă, Folclor, Cultură și Pedagogie. A fost restaurat monumentul istoric, spațiile interioare au fost adaptate funcției muzeale, iar în curtea exterioară s-au amenajat spații cu dublă funcțiune, respectiv ateliere demonstrative pentru meșteșugari și standuri de vânzare artizanat și produse tradiționale. De asemenea, au fost construite corpuri pentru scopuri adiacente necesare informării și dirijării turistice a vizitatorilor la standardele corespunzătoare unor monumente de mare importanță istorică. Zona verde din fața Bastionului a devenit, în timp, un spațiu multifuncțional, inclusiv cu valențe educaționale, fiind amenajată, în stil natural, Grădina Vie, un spațiu care se înscrie în tendința  modernă, din ce în ce mai răspândită în marile orașe, de a promova și susține biodiversitatea naturală.

Catedrala Sfintei Treimi

Biserica iezuită barocă cu hramul Sfânta Treime a fost construită după date istorice între anii 1717-1720. Iezuiții apar în Baia Mare în 1674, dar după preluarea repetată a bisericii în 1687, în 1691 au obținut din nou clădirea de cult, respectiv parohia Băimăreană. Între 1705-1712 reformatorii au recâștigat Biserica Sf. Ștefan, dar după înfrângerea revoltei lui Francisc Rákóczi al II-lea, au cedat în cele din urmă biserica iezuiților. Contrar rezultatului final al acestei rivalități dintre catolici si protestanţi de-a lungul mai multor decenii pentru posesia Bisericii Sf. Ștefan, iezuiții nu au reabilitat această biserică, ci au construit un nou lăcaș de cult pe locul unei alte biserici medievale din apropiere, cu hramul Sf. Martin. Biserica iezuită și clădirea în care a funcționat mănăstirea și școala („Residentia”) au fost construite din cei 50.000 de forinți de aur donați în 1696 de episcopul de Nitra,   László Matyasovszki (1640-1705), și ca semn de recunoaștere în fațada vestică a școlii a fost așezată o placă comemorativă de formă elipsoidală cu blazonul episcopului și (probabil) cu portretul său. Decorul bogat al frunzelor înconjoară o figură cu  mitră episcopală, ținând în mână o cârjă.

În nișele laterale ale fațadei principale se află statuile de mărimea vieții, sculptate în lemn, ale sfinților iezuiți Ignatie de Loyola și Alois Gonzaga, iar în nișa centrală statuia Sfântului Iosif cu pruncul Iisus în brațe. Turnurile au coifuri baroc tipice, iar pe partea superioară a frontonului fațadei puteți vedea însemnele iezuiților, literele IHS într-o coroană de raze. Sub biserică se întinde o criptă. Decorul aurit din stuc al bolții cu greu poate fi văzut în pictura murală care acoperă aproape în întregime bolțile. Aceste picturi au fost realizate la începutul secolului XX. de pictorul Károly Kiss. Pictura în ulei a altarului principal reprezintă Sfânta Treime și este opera din 1863 a pictorului Mezey Jόzsef. Altarul a fost sculptat de Fülöp Schaintzer. Din mobilierul bisericii sunt foarte valoroase ușile decorate cu intarsie, feroneria, amvonul sculptat în lemn și picturile altarelor laterale din secolul al XIX-lea.

Monumentala clădire, cu doua etaje ale mânăstirii si ale scolii, situata lângă biserica, numita si Rezidența, a fost terminata abia in anul 1748. După 1773 școala a fost condusă de franciscanii minoriţi. În 1787 școala a fost preluată de oraș, fiind condusă fie de minoriţi, fie de laici. Din 1880 școala a primit rangul de gimnaziu, iar după reforma educațională din 1887 a devenit proprietatea statului. Gimnaziul s-a mutat după Primul Război Mondial, locul său a fost preluat de o școală de fete, iar în 1926 sala de gimnastică fost transformată într-o biserică ortodoxă, care ulterior a fost reconstruită în totalitate. În clădirea Rezidenţei funcţionează şi astăzi o şcoală.