Muzeul Județean de Artă "Centrul Artistic Mare"

Muzeul Județean de Artă «Centrul Artistic Baia Mare» este o instituție de cultură situată în Centrul Vechi al orașului Baia Mare, pe str. 1 Mai, nr. 8. Clădirea în care funcționează muzeul a fost construită în anul 1748 și este monument istoric de importanță națională. Deși văzută din exterior aceasta poate părea destul de neimpresionantă din punct de vedere arhitectural, în interiorul său vizitatorii vor fi plăcut surprinși de tavanele boltite din sălile de la parter, de ornamentele de tip art nouveau existente pe tavanele sălilor înalte de la etaj, precum și de sobele realizate în stilul Rococo. De asemenea, edificiul care adăpostește în prezent expozițiile muzeului se remarcă prin istoricul său. Subsolul și parterul clădirii au fost construite în timpul Imperiului Habsburgic, cu scopul de a servi ca depozit de sare și sediu al Oficiului Salinelor. După circa 100 de ani, aceasta a fost reamenajată și transformată în sediu de bancă, iar de la începutul anilor 1900 a devenit casa particulară a avocatului dr. Teofil Dragoș. Fiind o personalitate importantă în comunitate din punct de vedere politic și social (pe lângă profesia de avocat, Teofil Dragoș a fost și preşedinte al P.N.L. Satu Mare, prefect, deputat, președinte al Institutului de Credit și Economii „Aurora” din Baia Mare și președinte al Camerei de Comerţ şi Industrie Satu Mare) și dispunând de resursele financiare necesare, Teofil Dragoș a recurs la extinderea clădirii prin supraetajare. După moartea sa, survenită în anul 1934, imobilul a fost donat Consiliului Orășenesc, iar din anul 1954 a fost dat în administrare Muzeului Județean Maramureș. Ulterior, în clădire și-a desfășurat activitatea secția de artă a muzeului, care din septembrie 2006 a fost reorganizată sub forma Muzeului Județean de Artă «Centrul Artistic Baia Mare».

Acest muzeu se distinge la nivel național prin faptul că este singura instituție axată exclusiv pe colecționarea, tezaurizarea  și valorificarea expozițională a lucrărilor de artă create de artiști băimăreni, precum și de artiști care au activat la Baia Mare, deși s-au născut sau au fost formați profesional în alte spații culturale din țară și din străinătate. 

Bazele mișcării artistice de la Baia Mare au fost puse în perioada 1896-1901 de către Simon Hollósy și un grup de pictori băimăreni, respectiv Béla Iványi Grünwald, Thorma János, Réty István și Károly Ferenczy. Hollósy Simon, originar din Sighetu-Marmației, și-a desăvârșit pregătirea profesională la Academia Regală de Arte Plastice din München, unde ulterior a ajuns să fie recunoscut „drept un talent de prim rang”. Înainte de împlinirea vârstei de 30 de ani, a devenit maestru în arte plastice pentru elevi din întreaga lume și a înființat la München o școală particulară de pictură foarte apreciată la nivel internațional. Ca urmare a acestui succes răsunător și a originilor sale maramureșene, oficialitățile din Baia Mare i-au adresat invitația de a veni să lucreze împreună cu elevii săi pe meleagurile natale. Acest context a fost considerat de către Hollósy ca fiind o oportunitate excelentă prin care putea să depășească limitele picturii realizate în atelier, fapt pentru care a acceptat invitația primarului Thurman Oliver și, în mai 1896, și-a adus de la München la Baia Mare primul grup de elevi.

Timp de șase ani, respectiv până în 1901, Hollósy a continuat să vină împreună cu elevii săi la Baia Mare pe perioada verii. Astfel, în acest interval de timp, peste 400 de artiști din diverse țări europene, dar și din America de Nord, Australia și India, au creat la Baia Mare sub îndrumarea lui Hollósy. Caracterul cosmopolit al acestor grupuri de artiști, corelat cu studiile academice și profesionale pe care mulți dintre ei le-au urmat în cadrul altor centre, precum cel de la München, Budapesta, București și Paris, au făcut ca activitățile artistice desfășurate la Baia Mare să fie puternic influențate de ideile și modelele estetice existente la nivel internațional. Aceste influențe s-au reflectat în multitudinea de curente stilistice existente în arta băimăreană, începând de la realismul plein air-ist specific primelor creații, și până la postmodernismul ce caracterizează arta contemporană.

După anul 1901, activitatea pedagogică în domeniul artistic a continuat la Baia Mare sub diverse forme și denumiri (Școala Liberă de Pictură, Școala de Arte Frumoase, Școala Liberă de Arte Frumoase etc.), ceea ce a făcut ca de-a lungul timpului în oraș să-și desfășoare activitatea de creație peste 3.500 de artiști din Europa și nu numai. Relieful, cadrul natural și peisajele superbe din Baia Mare și împrejurimi au reprezentat factori importanți de atracție ai artiștilor în această zonă, influențându-le semnificativ creația. Din acest motiv, Baia Mare, intitulat și „orașul pictorilor”, a ajuns să dețină una din puținele colonii artistice europene care au funcționat neîntrerupt, începând din secolul al XIX-lea și până în prezent.   

În acest context, patrimoniul cultural al Muzeului Județean de Artă «Centrul Artistic Baia Mare» a crescut progresiv de-a lungul timpului, în prezent acesta însumând peste 6.790 de bunuri culturale, împărțite în următoarele colecții: pictură, grafică, sculptură, artă decorativă, fotografii de artă și fond documentar. Dintre acestea, vizitatorii pot admira în expoziția permanentă a muzeului, intitulată „Centrul Artistic Baia Mare. Repere europene între tradiții și inovații”, o selecție de 350 de lucrări, expuse în 11 săli. Expoziția prezintă o sinteză cronologică a creației artistice realizate la Baia Mare, începând din anul 1896 și până în prezent, fiind organizată problematic, tematic și cronologic. 

Programul de funcționare al muzeului este de marți până duminică, între orele 10:00 – 17:00.

Colonia Pictorilor, Baia Mare

„Colonia Pictorilor” este amplasată pe un teren în suprafaţă de 13.417mp, aşezământul fiind format din spaţii de creaţie organizate în 5 corpuri de clădire construite în anii 1900 – 1911 – 1920- 1968 precum şi o clădire contemporană proiectată şi construită în anul 2012, denumită Punct de documentare şi comunicare vizuală. Se află pe Lista monumentelor istorice din 2010 la poziţia 194, înscris cu codul MM-II-a-A-04494.

Acest aşezământ artistic a fost fondat în 1898, la iniţiativa pictorului şi pedagogului maramureşean Simon Hollosy ( 1857-1918), prin Hotărârea Primăriei oraşului Baia Mare 27 martie 1898, ’’pentru instituirea unei colonii de pictură permanente la Baia Mare.’’ Atunci, municipalitatea, reprezentată de primarul Oliver Thurmann, a decis construirea unui număr de 8 ateliere, câte unul pentru fiecare din semnatarii scrisorii adresate Consiliului oraşului Baia Mare: Hollosy Simon, Károly Ferenczi, Bela Grünwald, János Thorma, István Réti, Oszkár Glatz, Csók István, Horthy Béla. Demersul nu a fost finalizat imediat, în evoluţia edilitară existând mai multe etape, fiecare dintre acestea concretizându-se prin anumite construcţii care alcătuiesc astăzi patrimoniul a ceea ce se numeşte Colonia Pictorilor Baia Mare. 

Astfel, în anul 1900 s-a finalizat clădirea care adăpostea 2 ateliere, pe un teren mlăştinos de pe malul râului Săsar, proprietate a oraşului, zona nefiind sistematizată la acea dată. Atelierele au fost închiriate de Consiliul oraşului lui István Réti şi Bela Grünwald,. În anii 1910 şi 1911, în aceeaşi zonă, municipalitatea construieşte 2 noi imobile, în baza proiectelor arhitecţilor maghiari Balint şi Jambor. Cele 2 clădiri (o Şcoală de pictură şi un corp de clădire cu ateliere) au fost finalizate în primăvara anului 1911 Clădirea şcolii era compusă dintr-o sală de expoziţii, iluminată din partea superioară printr-un acoperiş din sticlă (8×14 m) şi din 2 ateliere. Cealaltă clădire, cu parter şi etaj, cuprindea 4 ateliere, câte o cameră şi dependinţe. În acelaşi an s-a oficializat din punct de vedere juridic existenţa Şcolii şi coloniei de la Baia Mare, prin înfiinţarea Societăţii Pictorilor Băimăreni.

O altă etapă în evoluţia zestrei edilitare a coloniei s-a derulat după anul 1968, când au fost proiectate şi s-au construit 2 noi corpuri de clădire (P şi P+1), cu 6 ateliere de creaţie pentru Galeriile de Artă ale Fondului Plastic Baia Mare.

Vreme de un secol, aici au activat, temporar sau permanent peste 3000 de artişti plastici din Anglia, Austria, Cehia, Croaţia, Elveţia, Franţa, Germania, India, Italia, Norvegia, Olanda, Polonia, România, Rusia, SUA, Slovacia, Spania, Suedia, Ucraina, Ungaria, Yugoslavia. Într-o cronologie propusă de dr. Tiberiu Alexa (1993), directorul Muzeului Judeţean de Artă din Baia Mare, Centrul Artistic Baia Mare a parcurs trei etape distincte: faza afirmării (1896-1918),  faza dezvoltării (1919-1950) şi  faza diversificării (1951-prezent), marcând apariţia unor noi forme instituţionale, dar şi prezenţa actelor şi faptelor istorice petrecute în acest  domeniul al artelor plastice. Astfel, organisme specializate au acoperit , de-a lungul timpului, toate domeniile specifice ale vieţii artistice: învăţământul, producţia artistică propriu-zisă, circulaţia şi consumul public, practicile de achiziţionare şi colecţionare dar şi cercetarea ştiinţifică şi valorificarea patrimoniului artistic istorizat. (dr. Tiberiu Alexa)

Prin proiectul de reabilitare desfășurat în perioada cuprinsă între 2015-2017, Centrul de Artă Contemporană Colonia Pictorilor propune azi o multifuncționalitate a spațiilor astfel încât ele să poată găzdui cursuri și activități de creație, conferințe, activități culturale actuale de amploare. O parte din cele 28 de rezidențe pentru artiști fac parte dint-un proiect de schimburi în cadrul căruia spațiul Coloniei Pictorilor se va dinamiza și va recăpăta dimensiunea europeană. Prin sistematizarea pe verticală a spațiului exterior, foarte generos și cu o vegetație păstrată foarte bine pentru zona centrală a orașului se pune în valoare contrastul dintre cele 6 edificii din incintă și elementul natural cu aspect de parc. Funcțiunea de galerie de artă este optimizată, spațiu imperios necesar pentru un centru artistic cu o asemenea istorie.

Acest sit cultural reprezintă comunitatea, ce se identifică şi participă pentru definirea lui. Altfel spus, Centrul de Artă Contemporană Colonia Pictorilor devine un dispozitiv puternic prin care breasla artistică băimăreană produce şi scoate la vedere identitatea proprie. Acest spaţiu astfel gândit şi creat este pe de o parte o oglindă a breslei artistice, un loc de ospitalitate, o interfaţă, permiţând turiştilor să cunoască acest specific local cu caracter internaţional. Prin tot ceea ce este, acest loc va comunica legat de unicitatea lui.

Finanțarea acestui proiect a fost asigurată integral din bugetul local al Municipiului Baia Mare, în valoare de aproximativ 3.200.000 euro. Municipiul Baia Mare a recuperat investiţia realizată de la bugetul local, graţie proiectului de finanţare Regio, „Valorizarea patrimoniului cultural, prin restaurarea şi reabilitarea Coloniei Pictorilor” prin contribuţia Uniunii Europene prin contractul de finanţare nr. 3466 / 11.12.2018.

Ansamblul "Piața Cetății" Baia Mare

Piața Cetății și Turnul lui Ștefan, două locuri care sunt legate de istoria orașului Baia Mare, au fost supuse unor ample lucrări de restaurare, reconstrucție și modernizare. Potrivit autorităților locale, zona va deveni un muzeu și, în același timp, o destinație turistică importantă pe harta orașului Baia Mare. Această perspectivă deschide noi oportunități pentru municipiul reședință de județ pentru turiști.

În toamna anului 2009, Baia Mare a depus la Agenția de Dezvoltare Regională Nord-Vest un proiect pentru finanțare intitulat „Restaurarea și promovarea identității culturale și istorice a Pieței Cetății – Turnul lui Ștefan”. Proiectul are ca scop readucerea în memoria orașului a celui mai important edificiu bisericesc – Biserica Sfântul Ștefan – asociat cu întemeierea orașului Rivulus Dominarum. Conform proiectului, teritoriul ocupat de fosta biserică Sfântul Ștefan a fost amenajat cu un gazon, pe care au fost delimitate contururile bisericii prin plăci de piatră. Această metodă de marcare a prezenței bisericii s-a datorat prezenței pe locul fostei biserici a unui număr semnificativ de arbori, plantați după desființarea bisericii în 1847, înregistrați ca arbori seculari protejați. La baza acestei abordări a stat continuitatea lucrării lui Janos Gaspar Husel din 1770. Această lucrare a inclus, de asemenea, asigurarea funcționării optime a două biserici – biserica romano-catolică (Biserica Sfânta Treime, la care se accesează din piață) și biserica ortodoxă (Biserica Sfântul Nicolae).

Locația celui mai vechi cimitir din oraș, în vecinătatea Bisericii Sfântul Ștefan, care a fost păstrat ca spațiu Ţintirim, a fost marcată subtil de mai multe blocuri de piatră dintr-un material asemănător cu lespezile, care au fost folosite pentru a pava zona cu treceri de pietoni care au și rol de bănci.

Pe parcursul lucrărilor de restaurare au fost descoperite și menționate pe scurt alte două clădiri bisericești, Biserica Sfânta Ecaterina și Biserica Sfântul Martin, a căror prezență a fost subliniată.

Turnul Sfântului Ștefan este clopotnița fostei biserici închinate „Sfântului Rege Ștefan” din Baia Mare. Prima atestare documentară a bisericii datează din 1347, dar construcția nu a început oficial decât în 1387.

Ca recompensă pentru lupta lui Iancu de Hunedoara cu turcii, regiunea Baia Mare a trecut în posesia sa în 1446. El a ordonat construirea Catedralei Sfântul Ștefan, din care a supraviețuit doar Turnul Sfântului Ștefan.

În 1458, orașul a intrat în proprietatea lui Matia Corvinul (1458-1490) ca moștenire de familie, confirmând și extinzând vechile privilegii ale locuitorilor din Baia Mare.

Turnul bisericii parohiale medievale se află la sud de „centrul vechi” al orașului, în piața numită de localnici „Ţintirimul”. Piața este practic înconjurată de biserici: pe latura vestică se află Turnul Sfântului Ștefan, iar pe latura sudică se află o fostă biserică, mănăstire și școală iezuită construită pe locul vechii biserici Sfântul Martin.

Turnul Sfântul Ștefan este simbolul orașului Baia Mare și singura dovadă arhitecturală care a supraviețuit a unei biserici cu un design arhitectural deosebit. Clădirea dreptunghiulară a turnului are intrări laterale cu rame decorate cu tije încrucișate (rezultate ale restaurării din 1898), o fereastră rotundă pe fațada vestică cu muluri de stuc aparținând restaurării și mai multe ferestre cu lănțișoare care străpung etajele turnului.  Turnul scării de pe fațada sudică, care domină primul etaj, este parțial construit în perete. Lângă turn se află un relief medieval al lui Roland (un simbol al zonei de excludere a orașului), iar pe fațada vestică existau în 1898 două steme, din care a rămas doar una – stema orașului. Subsolul turnului este accesibil prin intrarea nordică, unde se păstrează încă bolta în cruce de pe ogivele cu întărituri. În această încăpere a fost amenajată o lapidărie. Urmele de pe suprafața turnului sunt indicii valoroase pentru amenajarea interioară a bisericii. Se știe că biserica Sfântul Ștefan avea două nave cu acoperișuri separate. Spațiul bine îngrijit al bisericii se continuă spre est cu un cor poligonal alungit. Un portic (capelă) cu mai multe etaje a fost prevăzut pe ambele laturi ale bisericii. Colțul sudic al naosului a fost cioplit, iar cele două naosuri erau separate pe axa centrală de o serie de piloni.

Pe baza arcadelor construite pe fațadele de est și de nord, se poate afirma că subsolul turnului era deschis spre spațiul bisericii, iar relieful din 1770 arată încă tribuna de vest în linia turnului. Este destul de ciudat, însă, că accesul la această tribună nu se face din peretele nordic al etajului, ci există o ușă goală pe peretele estic al turnului care pare să se deschidă spre tribuna sudică. Presupusa tribună sudică nu are alte indicii vizibile astăzi, doar elementele Törökfalvi îi confirmă existența. Pe peretele estic al turnului, peretele sudic al bisericii este foarte clar vizibil. Pe peretele nordic, alături de fragmente din portal, s-au păstrat și câteva fragmente din peretele vestic al naosului. Unele surse documentare susțin că turnul a avut inițial o cornișă decorată cu o serie de focoase, probabil din perioada lui Ioan de Hunedoar.

Portalul monumental al turnului, în stare de ruină, are o embresură bogat profilată, decorată în centru cu o friză de frunze, la capetele căreia se află un înger și un vultur, simboluri ale Sfinților Matei și Ioan. Din arhitrava portalului s-au mai păstrat trei straturi de piatră. Pe baza elementelor stilistice, friza datează din prima jumătate a secolului al XIV-lea, sau mai degrabă din al doilea sfert al secolului, și are analogii în regiunea Spiš din Slovacia. Portalul gotic al Bisericii Reformate din Sighetu Marmației este o versiune simplificată a portalului din Baia Mare.

Pe baza picturii din secolul al XVIII-lea, se poate argumenta că portalul nu a fost încununat cu un timpan triunghiular, care este tipic pentru acest tip de portal gotic, probabil din cauza ferestrei cu lănțișoare care se deschidea deasupra lui în ax și care ilumina tribuna vestică. Această pictură arată, de asemenea, că poarta avea inițial o fantă dublă, iar frontonul aripii sale era decorat cu stuc.

Piatra cioplită medievală din atelierul lapidar de la parterul turnului și din muzeul orașului au fost combinate cu entuziasmul pentru înființarea muzeului la începutul secolului XX, în care a jucat un rol important istoricul de marcă din Baia Mare, Gyula Schӧnherr (Décsényi). La parterul turnului, alături de fragmente de pietre funerare, există numeroase elemente arhitecturale gotice (fragmente de cornișă, nervuri și coloane) și decorații (o friză cu un lanț de focoase, o consolă cu o mască de monstru), dar, din păcate, majoritatea sau originea lor exactă este necunoscută. De o importanță deosebită sunt reliefurile „Iisus pe Muntele Măslinilor” și „Sărutul lui Iuda”, care se află în prezent în muzeu, realizate în tradiția sculpturii paleriene, ale căror cele mai apropiate analogii sunt reliefurile de pe portalurile Bisericii Sfânta Elisabeta din Kosice, dar care sunt superioare din punct de vedere calitativ. Cele două reliefuri de la Baia Mare datează probabil din 1420-1430. În literatura de specialitate este menționat și un relief care îi înfățișează pe Adam și Eva, care a fost găsit împreună cu cele menționate mai sus, dar care a dispărut

Intrarea în turn se face prin ușa de sud. O scară de piatră în spirală duce la primul nivel. De aici, o scară de lemn duce la foișor. Clădirea are o înălțime de aproximativ 50 de metri, iar pridvorul oferă o priveliște deosebită asupra întregului oraș.

Turnul a fost restaurat în cadrul proiectului „Restaurarea și promovarea identității culturale și istorice a Pieței Cetății și a Turnului lui Ștefan”, derulat de Municipiul Baia Mare și finanțat prin Programul Operațional Regional 2007-2013, Axa prioritară 1 „Sprijinirea dezvoltării durabile a orașelor – poli de creștere”.

Punct de primire și informare turistică la Turnul lui Ștefan

Având în vedere faptul că Turnul lui Ștefan este emblema municipiului Baia Mare, la nivelul subsolului a fost construit un centru de informare turistică. Acesta nu putea fi amplasat în incinta monumentului istoric, astfel că s-a propus construirea unei clădiri în apropierea Turnului lui Ștefan, în partea de vest a Pieței Cetății, spre strada Crișan. Blocul este dotat cu o sală de recepție și informare, toalete pentru turiști, o toaletă pentru personal și o cameră tehnică.

Bastionul Măcelarilor

Bastionul Măcelarilor figurează în Lista Monumentelor Istorice din România ca obiectiv ridicat în secolul XIV-XV, inclus în categoria A, monument istoric de valoare națională. Este inclus și în domeniul de interes județean, fiind în administrarea Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Maramureș, instituție publică de cultură care funcționează sub autoritatea Consiliului Județean Maramureș.

Începând cu secolul XV sistemul de fortificații al orașului medieval Baia Mare era format dintr-un zid trainic din piatră și cărămidă, întrerupt din loc în loc de turnuri (bastioane) puternice, care măreau considerabil capacitatea de apărare în fața unor atacuri venite din afara cetății. 

Martorul cel mai important al existenței acestui zid este Bastionul Măcelarilor. Construit, probabil, pe la mijlocul secolului al XVI-lea, dintr-un amestec de roci vulcanice, monumentul este menționat pentru prima dată în 1636 sub numele de Bastionul Mare Rotund, iar în documentele ulterioare sub numele de Bastionul Măcelarilor. Prin analogii cu alte astfel de elemente componente ale sistemelor de fortificații din Transilvania, Bastionul se poate să fi fost un turn de artilerie. Breasla măcelarilor, numeroasă și puternică vreme îndelungată, a avut îndatorirea administrativă de a întreține turnul și obligația militară de apăra orașul din acest punct strategic, când era atacat; de aici și numele pe care îl poartă Bastionul. 

Bastionul Măcelarilor a fost refăcut de mai multe ori, distrugeri mai mari suferind în anii 1672-1673, când orașul a fost atacat de trupele imperiale austriece. Mai târziu, în anul 1930 și în perioada 1959-1961, Bastionul a trecut prin reparații și intervenții edilitare. Până în 1963 Bastionul nu a avut utilitate publică, deși s-a dorit organizarea aici a unei expoziții de istorie a orașului Baia Mare.

În apropierea Bastionului Măcelarilor, lângă una din porțile principale de intrare în oraș, Poarta de Sud sau Poarta Maghiară, a fost împușcat vestitul haiduc Grigore Pintea, cunoscut sub numele de Pintea Viteazul, la 14 august 1703, în timpul răscoalei antihabsburgice. Documentul original, în limba maghiară, în care este consemnat acest eveniment se păstrează la Arhivele Naționale Serviciul Județean Maramureș. 

De-a lungul timpului, din cauza evenimentelor istorice, arhitectura turnului a fost afectată, construcția fiind refăcută de mai multe ori. În perioada 2009-2011 s-a derulat proiectul “Restaurarea și revitalizarea Bastionului Măcelarilor din Baia Mare, Maramureș”, finanțat prin Mecanismul Financiar SEE, Domeniul IV, Conservarea patrimoniului cultural European. Proiectul a fost realizat de Consiliul Județean Maramureș în parteneriat cu Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Maramureș, Muzeul Județean de Etnografie și Artă Populară Maramureș, Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Maramureș și cu partenerii din Norvegia, respectiv Consiliul Județean Telemark, Muzeul Vest-Telemark și Colegiul Universitar Telemark, Facultatea de Artă, Folclor, Cultură și Pedagogie. A fost restaurat monumentul istoric, spațiile interioare au fost adaptate funcției muzeale, iar în curtea exterioară s-au amenajat spații cu dublă funcțiune, respectiv ateliere demonstrative pentru meșteșugari și standuri de vânzare artizanat și produse tradiționale. De asemenea, au fost construite corpuri pentru scopuri adiacente necesare informării și dirijării turistice a vizitatorilor la standardele corespunzătoare unor monumente de mare importanță istorică. Zona verde din fața Bastionului a devenit, în timp, un spațiu multifuncțional, inclusiv cu valențe educaționale, fiind amenajată, în stil natural, Grădina Vie, un spațiu care se înscrie în tendința  modernă, din ce în ce mai răspândită în marile orașe, de a promova și susține biodiversitatea naturală.

Catedrala Sfintei Treimi

Biserica iezuită barocă cu hramul Sfânta Treime a fost construită după date istorice între anii 1717-1720. Iezuiții apar în Baia Mare în 1674, dar după preluarea repetată a bisericii în 1687, în 1691 au obținut din nou clădirea de cult, respectiv parohia Băimăreană. Între 1705-1712 reformatorii au recâștigat Biserica Sf. Ștefan, dar după înfrângerea revoltei lui Francisc Rákóczi al II-lea, au cedat în cele din urmă biserica iezuiților. Contrar rezultatului final al acestei rivalități dintre catolici si protestanţi de-a lungul mai multor decenii pentru posesia Bisericii Sf. Ștefan, iezuiții nu au reabilitat această biserică, ci au construit un nou lăcaș de cult pe locul unei alte biserici medievale din apropiere, cu hramul Sf. Martin. Biserica iezuită și clădirea în care a funcționat mănăstirea și școala („Residentia”) au fost construite din cei 50.000 de forinți de aur donați în 1696 de episcopul de Nitra,   László Matyasovszki (1640-1705), și ca semn de recunoaștere în fațada vestică a școlii a fost așezată o placă comemorativă de formă elipsoidală cu blazonul episcopului și (probabil) cu portretul său. Decorul bogat al frunzelor înconjoară o figură cu  mitră episcopală, ținând în mână o cârjă.

În nișele laterale ale fațadei principale se află statuile de mărimea vieții, sculptate în lemn, ale sfinților iezuiți Ignatie de Loyola și Alois Gonzaga, iar în nișa centrală statuia Sfântului Iosif cu pruncul Iisus în brațe. Turnurile au coifuri baroc tipice, iar pe partea superioară a frontonului fațadei puteți vedea însemnele iezuiților, literele IHS într-o coroană de raze. Sub biserică se întinde o criptă. Decorul aurit din stuc al bolții cu greu poate fi văzut în pictura murală care acoperă aproape în întregime bolțile. Aceste picturi au fost realizate la începutul secolului XX. de pictorul Károly Kiss. Pictura în ulei a altarului principal reprezintă Sfânta Treime și este opera din 1863 a pictorului Mezey Jόzsef. Altarul a fost sculptat de Fülöp Schaintzer. Din mobilierul bisericii sunt foarte valoroase ușile decorate cu intarsie, feroneria, amvonul sculptat în lemn și picturile altarelor laterale din secolul al XIX-lea.

Monumentala clădire, cu doua etaje ale mânăstirii si ale scolii, situata lângă biserica, numita si Rezidența, a fost terminata abia in anul 1748. După 1773 școala a fost condusă de franciscanii minoriţi. În 1787 școala a fost preluată de oraș, fiind condusă fie de minoriţi, fie de laici. Din 1880 școala a primit rangul de gimnaziu, iar după reforma educațională din 1887 a devenit proprietatea statului. Gimnaziul s-a mutat după Primul Război Mondial, locul său a fost preluat de o școală de fete, iar în 1926 sala de gimnastică fost transformată într-o biserică ortodoxă, care ulterior a fost reconstruită în totalitate. În clădirea Rezidenţei funcţionează şi astăzi o şcoală.

Muzeul de Artă din Prycarpattia

Muzeul de Artă din Prykarpattia este o bogată comoară de artă populară și de artă plastică din regiune. În prezent, colecția muzeului, care numără 15.000 de piese, include monumente unice de iconografie Galițiană și sculptură barocă, inclusiv 5 sculpturi de Pinsel; lucrări ale clasicilor picturii ucrainene occidentale – Kornil Ustianovici, Ivan Trush, Iaroslav Pstrak, Julian Pankevych, Oleksa Novakivskyi, Osyp Sorokhtei și Olena Kulchytska; lucrări ale artiștilor ucraineni din a doua jumătate a secolului XX, precum și lucrări ale maeștrilor polonezi, austrieci, germani și italieni din secolele al XVII-lea și al XIX-lea. Cele mai valoroase exponate din colecția muzeului sunt expuse în sala de expoziții a muzeului. Aceasta prezintă iconografie din regiune datând din secolele XV-XIX, lucrări plastice baroce de Johann Gaspar Kohlert, John Georg Pinsel, Matthias Poleiowski, Dionysus Stanetti, picturi ale Federico Barocci, Guido Reni, Francesco Trevisani, Michaela Scotti. O parte semnificativă a colecției muzeului este formată din lucrări de artă populară, în special lucrări de artă ale maeștrilor din regiunile Hutsul, Pokuttya, Boikivshchyna și Opillya.

Galeria Fortăreței "Bastion"

Galeria Cetății Bastion a fost mult timp un loc preferat de mulți locuitori din Ivano-Frankivsk pentru a se relaxa și a se bucura de cumpărături. Vizitatorii din alte orașe și chiar din alte țări vin adesea aici. Galeria a fost deschisă în 2012, iar proiectul său a fost elaborat de arhitecți renumiți. În munca lor, aceștia au subliniat marea importanță istorică a monumentului unic care face parte din galerie, și anume rămășițele vechii cetăți ale orașului. Galeria Bastion Fortress are magazine care vând suveniruri, îmbrăcăminte și accesorii, precum și obiecte de artizanat și jucării și suveniruri realizate manual. De asemenea, puteți vedea o varietate de atracții turistice care sunt de interes atât pentru locuitorii, cât și pentru vizitatorii din Ivano-Frankivsk.

Stema lui Stanislaviv

Oaspeții galeriei sunt nerăbdători să facă poze pe peretele cu stema veche a orașului, iar aici se organizează adesea prezentări și întâlniri creative. Cu toate acestea, nu toată lumea știe cât de veche este istoria sa. În 1663, regele polonez Jan Kazimierz a emis un privilegiu care confirma acordarea drepturilor Magdeburgului către Stanislaviv și permitea utilizarea stemei orașului. Această stemă s-a schimbat de multe ori, când vine vorba de anumite detalii ale imaginii sale. Cu toate acestea, aspectul său original era exact așa: o poartă de cetate cu trei turnuri poate fi văzută pe un câmp roșu. Crucea de argint a lui Pyliav este plasată pe un fundal albastru în interiorul porții, iar întreaga compoziție este situată pe un deal verde. 

 Putem vedea imaginea stemei orașului pe sigiliile vechi ale orașului. Se crede că cel mai vechi sigiliu al orașului Stanislaviv datează din 1670. Acesta avea o inscripție în latină: „Sigillum civitatas Stanislavoviensi” (sigiliul orașului Stanislaviv). În secolul al XVII-lea, astfel de sigilii erau folosite pentru a aproba diverse documente în magistratura orașului.

Macheta primăriei

Din 2014, macheta celei de-a doua primării, construită în 1695, este expusă în Galeria Cetății Bastionului. Avea un plan cruciform, nouă etaje și un turn cu o cupolă. La nivelul celui de-al cincilea etaj se afla un ceas cu patru cadrane, iar la etajele al doilea și al treilea se desfășurau ședințele magistratului și ale tribunalului. Parterul era închiriat comercianților care își deschideau acolo magazine. Subsolul a fost folosit ca închisoare, unde erau ținuți infractorii și opryshky. Primăria a fost grav avariată în timpul incendiului de la Marmulade din 1868, iar din ea a rămas doar un schelet ars. Macheta a fost realizată de sculptorii Dmytro și Taras Pylyponiuk din districtul Bohorodchany și a devenit prima din cadrul proiectului Orașul în miniatură inițiat de Oleh Zaritskyi.

Schițe ale Cetății Stanislav

În piața Galeriei Cetății Bastionului, pavaje colorate conturează contururile fortăreței orașului datând din anii 1680. Prima versiune a Fortăreței Stanislaviv era hexagonală și întruchipa ideea unui oraș stelar. Acest sistem a fost dezvoltat de arhitectul italian Vincenzo Scamozzi și a fost considerat cel mai progresist în materie de fortificații la acea vreme. Principiile acestui sistem au fost folosite în proiectul său de către „părintele” Cetății Stanislaviv, arhitectul François Corassini. Din ordinul lui Andriy Potocki, cetatea a fost reconstruită în 1679-1682, cu construirea unei reședințe a magnatului, care a fost protejată de două bastioane noi. Construcția castelului și dezvoltarea fortăreței au fost realizate de un alt arhitect, francezul Charles Benoit.  Contururile iluminate ale cetății orașului pot fi văzute și la standul situat în interiorul galeriei. 

Ferestrele cu vedere spre cazemate

Vizitând cafeneaua Milk&Pink, oaspeții galeriei au ocazia nu numai să bea o cafea delicioasă și să savureze un desert delicios, ci și să vadă rămășițele casematelor cetății. 

Aceste adăposturi din cărămidă erau situate în interiorul fortăreței de-a lungul zidurilor interioare și erau folosite ca depozit pentru muniție și diverse provizii. Ele erau acoperite de sus cu un strat gros de pământ. Este interesant faptul că, pe atunci, cărămizile erau făcute manual, netezite deasupra cu degetele, motiv pentru care erau numite „palchatka”. Pe partea de sus a unor astfel de cărămizi, există întotdeauna mai multe urme de degete sau șanțuri. Meșterul umplea matrița de lemn cu lut, apoi își trecea degetele pe deasupra și curăța tot excesul. De fiecare dată au fost lăsate urme diferite, astfel încât este imposibil să întâlnești două cărămizi identice din aceeași perioadă.

Descoperirea zidăriei autentice

Pe ambele părți ale intrării dinspre strada Huzara, putem vedea două „ferestre” în cărămida care căptușește pereții. Arhitecții le numesc „deschideri de zidărie autentică”. Acestea au rolul de a permite tuturor să știe cum arăta zidăria antică. Zidurile cetății au fost construite din calcar alb, cioplit grosier. Istoria construcțiilor din această piatră datează de mai bine de un mileniu, de exemplu, piramidele egiptene au fost construite din blocuri de calcar. O parte semnificativă a castelelor medievale din Europa era, de asemenea, formată din calcar, deoarece era ușor de extras și prelucrat. Chiar și atunci, acest material de construcție era considerat bun pentru sănătate, deoarece „respiră” și, prin urmare, clădirile sunt lipsite de mucegai și de umiditate excesivă. Se crede că zidurile de piatră ale cetății au fost zidite pentru prima dată în anii 1690.

Ghiulele de tun

În dreapta intrării în galerie dinspre strada Huzara se află un alt exponat interesant – o ghiulea antică. Acesta a fost găsit și prezentat galeriei de către istoricul local Ivan Bondarev. Ghiuleaua este montată pe un suport metalic, iar sub ea se află o plăcuță cu simbolurile „MDCLXXVI”, adică „1676” în cifre romane. Există presupunerea că acest mic suvenir datează de la „primul botez” al Cetății Stanislaviv în 1676, când a fost asediată de trupele turcești conduse de Ibrahim Pașa, supranumit Șahitan. O armată turcească de mii de oameni a petrecut câteva săptămâni în apropierea Stanislavivului, dar nu a reușit să captureze orașul. Turcii dezamăgiți s-au deplasat spre nord, arzând Halych în drumul lor. Interesant este faptul că, în acele vremuri, greutatea unei ghiulele era folosită pentru a determina calibrul unui tun. Greutatea era calculată în lire, iar lira poloneză era de 405 grame. Tunurile de 12 și 8 lire erau considerate de calibru mare, dar se foloseau și tunuri mai mici – trei sau chiar o livră și jumătate. 

Sculpturi forjate

În 2003, Ivano-Frankivsk a găzduit primul Festival al fierarilor, care a avut loc cu ocazia Zilei orașului. Atunci s-a născut tradiția de a „crea o capodoperă”, un efort colectiv al tuturor participanților la festival. Pe atunci, fierarii locali făceau patru picioare pentru masă, iar oaspeții făceau cuiele care țineau împreună blatul mesei. Rezultatul s-a numit Masa Prieteniei Fierarilor. Acum, această masă poate fi văzută în Galeria Cetății Bastionului. În general, aici sunt expuse multe lucrări ale fierarilor artiști, printre care sculpturile Flamingo, Camera foto, Flori, Giruetă și altele.

Expoziții de artă

Galeria Bastion Fortress găzduiește, de asemenea, expoziții de artă ale artiștilor din Ivano-Frankivsk și din întreaga Ucraină. Aceste expoziții sunt foarte diverse, iar scopul lor principal este de a evoca o reacție din partea privitorului și de a nu-l lăsa indiferent. În diferite perioade, aici au fost organizate expoziții de pictură clasică și lucrări de artă neobișnuite, cum ar fi picturile steampunk.

Rezervația Națională «Davniy Halych»

Un complex de monumente istorice și culturale ale Halych-ului antic și ale statului Halych-Volyn din secolele XII-XIII, dintre care majoritatea sunt situate în satul modern Krylos și în orașul Halych, districtul Halych, regiunea Ivano-Frankivsk. Suprafața rezervației este de aproape 80 km².

Castelul Halych, secolul al XIV-lea.

Structurile defensive de pe Halych-Hora (Dealul Castelului) pot fi urmărite din punct de vedere arheologic până în secolele XI-VII î.Hr., unde  locuiau reprezentanţii culturii Gava-Goligrad (Halstat tracic).

Perioada medievală timpurie este reprezentată de rămășițele unor cuști și bastioane din lemn. Evident, deja în secolul al XII-lea exista o curte defensivă pe Zamkova Hora, deoarece ignorarea unei zone atât de profitabile și inaccesibile în Evul Mediu pare complet nepotrivită.

Este probabil ca în prima treime a secolului al XIII-lea să se fi aflat aici reședința unuia dintre cei mai influenți și mai bogați oameni din Galiția, boierul Sudyslav (? – după 1234) (conform lui L. Chachkovsky și J. Chmielewski). În 1230, cronica relatează despre luarea cu asalt a curții de apărare (castel) a lui Sudyslav, unde erau depozitate provizii și arme, probabil destinate unui asediu, de către prințul Danylo Romanovych (1201-1264). Majoritatea cercetătorilor sunt de acord că castelul boierului ar fi putut fi într-adevăr situat pe Halych Hora.

Oamenii de știință datează construcția Castelului Halych, ale cărui ruine au supraviețuit până în prezent, în a doua jumătate a secolului al XIV-lea. După ce fostele posesiuni ale dinastiei Romanovych au fost încorporate în Marele Ducat al Lituaniei, Poloniei și Ungariei, un nou centru politic și administrativ a apărut la Halych, la poalele Dealului Castelului. În schimb, sediul mitropolitan, condus de cel mai înalt cler, a rămas în vechiul oraș princiar (satul modern Krylos, ATC Halych, regiunea Ivano-Frankivsk).

Construcția unui castel puternic, aparent din lemn, a fost realizată sub domnia regelui polonez Casimir al III-lea (1310-1370). În numele regelui, fortăreața galiciană a fost guvernată mai întâi de voievozi și mai târziu de staroste. În 1387, castelul galician, condus de voievodul Benedikt, a rezistat unui asediu al trupelor polono-lituaniene și a fost predat de către apărători doar printr-un compromis favorabil. Cetatea a fost vizitată în repetate rânduri de regii polonezi Władysław al II-lea Jagiełło (1362-1434) în 1395, 1410, 1423 și 1427, precum și de Casimir al IV-lea Jagiellonian (1427-1492) în 1448 și 1465, Jan Olbracht (1459-1501) în 1497 și alții.

În prima treime a secolului al XV-lea, castelul a aparținut pentru scurt timp domnitorului moldovean Ilie (1409-1448). Printre cei mai renumiți bătrâni galezi și proprietari ai cetății se numără Benko din Zhabokruk, Mykhailo Muzhyla din Buchach, Stanislav din Khodch, Mykola Syniavskyi, Mykola Strus, Stanislav și Andrii Potocki.

În secolele XV-XVI, castelul de lemn a fost transformat treptat într-unul de piatră. Adesea, ruinele bisericilor medievale de piatră din Halych au fost folosite ca material de construcție. Cu toate acestea, castelul și-a dobândit forma finală, din care s-a transformat de fapt în ruine, după reconstrucțiile din 1627 și 1658. Cea din urmă a fost realizată conform planului celebrului arhitect francez François Corassini. La acea vreme, castelul a fost împărțit în părți superioare și inferioare și a fost construit un bastion în formă de gheară, care a întărit semnificativ fortăreața pe partea de nord. 

În general, Castelul Starostynskyi avea două porți; turnurile curții, nobilului și guvernatorului; palatul starostei și capela Sfintei Ecaterina. Aici se desfășurau procedurile judiciare, Sejm-ul se întrunea pentru o perioadă de timp, iar arhiva actelor consiliilor orășenești și ale zemstvelor era păstrată.

În ciuda numeroaselor asalturi și asedii din secolele al XIV-lea și al XVII-lea, castelul de pe Halych Hora a fost capturat și distrus abia în 1676 de către trupele comandantului otoman Ibrahim Pașa, poreclit Shaitan. Aproape după căderea castelului Halych în 1676, orașul și-a pierdut definitiv poziția de capitală regională în favoarea nou înființatei Stanislaviv din apropiere (în prezent Ivano-Frankivsk).

La sfârșitul secolului al XVIII-lea, cetatea era deja în ruine, iar restaurarea sa treptată a început în 2001. Până în prezent, au fost reconstruite Turnul Nobil și o parte din zidul cu o galerie care duce la zidurile Capelei Sfintei Ecaterina.

Biserica Nașterii Domnului, secolul al XIV-lea.

Biserica medievală târzie din cărămidă a Nașterii Domnului este situată în partea centrală a orașului, în apropierea fostei piețe. Majoritatea cercetătorilor datează construcția sa la sfârșitul secolului al XIV-lea și începutul secolului al XV-lea (conform lui J. Pelenski).

Biserica a fost menționată pentru prima dată în registrul fiscal din 1515, iar în 1550, magazinul local de cizmărie avea aici propriile altare. În 1565, biserica a fost listată în lustrația starostelui din Galicia. În 1593, regele polonez Sigismund al III-lea Vasa (1587-1634) a transferat Biserica Nașterii Domnului în grija atelierului de olărit din Halych. Este posibil ca unul dintre părinții fondatori ai Sketei Maniavsky, Sfântul Teodosie Maniavsky (?-1629), care era originar din Halych, să fi fost enoriaș al bisericii din orașul galician. La începutul secolului al XVIII-lea, biserica a fost menționată o dată ca fiind catedrală și ca biserică frățească a burghezilor din Galicea.

În 1825, Biserica Nașterii Domnului a fost restaurată în stil baroc cu ajutorul mitropolitului galician Mykhailo Levytskyi (1816-1858). În timpul lucrărilor de construcție, a fost găsit un bloc de piatră cu literele slavone bisericești VG AV, iar restauratorii au considerat că ultimele două litere reprezintă anul de construcție a bisericii, 1002, și au plasat această dată eronată pe placa de mulțumire, care se păstrează și astăzi în peretele de la intrarea în naosul central.

La cumpăna dintre secolele XIX și XX, Biserica Nașterii Domnului a fost subiectul unor discuții științifice despre localizarea orașului princiar, în special, celebrul istoric Antin Petrushevych (1821-1913) a considerat că biserica ar fi Catedrala Adormirii Maicii Domnului din Halych din secolul al XII-lea. Cu toate acestea, descoperirea fundațiilor cronicilor catedralei galeze de pe dealul Kryloska de către Yaroslav Pasternak (1892-1969) în 1936-1937 a risipit definitiv orice îndoială în această privință.

Biserica Nașterii și-a dobândit aspectul modern după restaurarea din 1904-1906. Lucrările au fost inițiate de preotul paroh local Mykola Vynnytskyi (1869-1929) și sprijinite direct de mitropolitul Andrey Sheptytskyi (1901-1944). Restaurarea a fost realizată de arhitectul Lev Levynskyi (1876-1940). Atunci, biserica a fost încununată cu o cupolă centrală în stil bizantin.

Particularitatea parohiei gălățene Nașterea lui Hristos a fost că, la începutul secolului XX, rectorul său și unii dintre enoriași aparțineau „mișcării moscovite”, care era destul de populară în Galiția în ajunul Primului Război Mondial. De fapt, odată cu izbucnirea războiului în 1914, autoritățile austriece au recurs la represiuni împotriva moscoviților, ceea ce a dus la deportarea preotului galiţian și a peste 100 de galiţieni în lagărul de la Talerhof. În onoarea galiţienilor care nu s-au întors din exil în 1929, în fața Bisericii Nașterii Domnului a fost ridicat un panou comemorativ.

În timpul Primului și celui de-al Doilea Război Mondial, biserica nu a fost afectată în mod semnificativ. În timpul regimului sovietic, în biserică s-au ținut slujbe sub auspiciile Bisericii Ortodoxe Ruse, iar în ianuarie 1990, în biserică a avut loc un consiliu al clerului ortodox din Galiţia, care a decis să părăsească ROC și să formeze UAOC. În februarie 1990, Biserica Nașterea Domnului a revenit sub jurisdicția UGCC. În prezent, este biserica principală a Decanatului din Galiţia al UGCC.

În cercetarea bisericii au fost implicați savanții celebri Antin Petrushevych, Joseph Pelensky (1879-1957), Ivan Mohytych (1933-2006), Yurii Lukomskyi și Vasyl Petryk. Fundațiile bisericii moderne măsoară 16,4 pe 28,5 m, sub forma unei bazilici cu o singură cupolă, cu o grosime a pereților de aproximativ 1,55 m. Probabil că pe locul actualei biserici a existat în secolele XII-XIII o biserică de lemn cu același nume.

Lângă zidurile bisericii este prezentată o reconstrucție istorică a Halych-ului princiar din secolele XII-XIII (de Y. Lukomskyi și V. Petryk).

Pod metalic peste râul Nistru, 1912.

Halych, ca oraș situat pe teritoriul riveran traversat de Nistru, a avut întotdeauna nevoie de poduri puternice. În timpul monarhiei austro-ungare, a fost un nod feroviar important și unul dintre centrele de navigație fluvială. Nevoia unei conexiuni fiabile peste Nistru a apărut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ca urmare a construirii drumului strategic Lviv-Halych-Stanislaviv-Chernivtsi, care trecea prin centrul orașului. Podul de lemn existent (construit în 1858) nu mai putea satisface nevoile de transport de mărfuri ale orașului. Ca urmare, în 1906-1910 a început construcția unui nou pod metalic. 

Proiectul tehnic a fost realizat în biroul de proiectare al fabricii de mașini a lui E. Zalinewski din Cracovia în 1900. Capacitatea de încărcare a podului era de 1 tonă pe axă (automobil), ceea ce indică faptul că proiectanții au prevăzut tranziția de la transportul tras de cai la cel cu automobile.

La acea vreme, era un pod mare, de importanță strategică în caz de război. În timpul Primului Război Mondial, 85% din clădirile din oraș au fost distruse, inclusiv podul. În 1921, acesta a fost reconstruit. Lucrările de construcție și reparații au fost supravegheate de un departament al direcției districtuale a Voievodatului Stanisławów. Ca urmare a utilizării intensive, podul a necesitat din nou reparații, care au avut loc în 1933-1938. Lucrările au fost supravegheate de inginerul J. Widtak, șeful departamentului districtual de drumuri din Stanisławów.  

Au fost înlocuite 1000 de metri pătrați de carosabil al podului și o pasarelă pietonală de 255 de metri pătrați.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, podul a fost distrus și reconstruit de două ori.  Trupele sovietice l-au aruncat în aer în timpul retragerii (1941). Guvernul german, care a înlocuit guvernul sovietic, a început reparațiile. În timpul retragerii trupelor germane, podul a fost aruncat în aer (1944).

Ultima reparație majoră a avut loc în 1953. În anii 1970, pe carosabil a fost așezat un covor asfaltic. Odată cu inaugurarea unui nou pod din beton armat în 1984, acest monument al gândirii inginerești a dobândit statutul de pod pietonal. 

În 2007, consiliul municipal a închis pasajele pietonale. În 2014, a început o înlocuire la scară largă a întregului pavaj al podului. A fost așezat un tablier din lemn, iar canalul de susținere metalic a fost înlocuit. Deasupra a fost aplicat un strat de asfalt.

Astăzi, podul este o decorație și o mândrie a orașului, modelând în mod activ compoziția arhitecturală a clădirilor sale

Sistemul structural al podului este metalic, cu conexiuni nituite (fără cusături de sudură). Suporturile sunt structuri speciale – piloni monumentali pe o fundație de piatră. Distanța dintre piloni variază: 55 m, 63 m, 70 m, 55 m. În ciuda duratei lor lungi de viață și a fluctuațiilor nivelului apei, aceștia sunt încă în stare bună. Marcajele nivelului apei sunt făcute pe digul de pe malul sudic, pe latura vestică.

Podul este un pod cu mai multe travee cu structuri de grinzi. Tipurile de grinzi principale utilizate sunt grinzi paralele și triunghiulare (cu zăbrele triunghiulare). Calea de rulare este situată în raport cu structurile de susținere, cu un pasaj dedesubt. Lățimea totală a podului este de 8,6 m, iar lungimea sa este de 312 m.  Lățimea carosabilului podului este de 5,4 m, iar lățimea pasajului pietonal este de 1,1 m. Distanța de la baza carosabilului până la linia de demarcație (nivelul cel mai scăzut al apei) este de 10,8 m.

Podeaua căii de rulare este din lemn (sunt așezate scânduri pe margine). Partea superioară este acoperită cu asfalt.

Monumentul lui Danylo Halytskyi, 1998.

Danilo Romanovici (1201-1264) este o figură extraordinară a istoriei ucrainene. Născut la Halych la începutul secolului al XIII-lea, viitorul rege a luptat încă de la o vârstă fragedă pentru a se stabili în orașul de pe Nistru și pentru a uni teritoriile Galiției, Volyn și Kievului. În 1253, Danylo Romanovych a fost încoronat rege al Rusiei de către legatul papal, după care pământurile aflate sub controlul său au fost eliberate de sub controlul mongol, iar statul bătrânului Romanovych a devenit el însuși cunoscut sub numele de Regatul Rusiei. Regele Danylo a murit în 1264 ca suveran independent în capitala nou construită a statului său la Kholm.      

Monumentul este situat în piața centrală din Halych, care are o formă triunghiulară. Este orientată de-a lungul axei est-vest.

Compoziția sculpturală este bine percepută și vizibilă din toate părțile, deoarece se află la intersecția axelor vizuale din principalele căi de acces: dinspre est (strada Konovaltsia), dinspre sud (strada Y. Osmomysla), dinspre nord (strada Karaimska) și de pe podul pietonal din 1910). Monumentul se integrează bine în panorama Pieței Crăciunului și este unul dintre elementele dominante ale clădirilor sale.  

Compoziția arhitecturală și spațială a monumentului constă într-un piedestal de granit cu o înălțime totală de 3,05 m, pe care este instalată statuia din bronz a unui călăreț de 4,2 m înălțime. Înălțimea totală a monumentului este de 7,25 m.

Soluția plastică și estetică a acestei compoziții se bazează pe dezvăluirea interioară a imaginii prințului Danylo – o figură maiestuoasă călare pe cal, cu o sabie în mâna dreaptă ținută în spate. Această compoziție este cea mai potrivită pentru imaginea figurii istorice a prințului Danylo ca om de stat, războinic, politician proeminent și diplomat.

Întreaga compoziție este clară, laconică, vizibilă din toate părțile și, cel mai important, reflectă prințul victorios care, în 1238, după ce a depășit opoziția boierilor, a intrat în Halych și a reunit ținuturile din Galiţia și Volyn.

Arhitect O. Chamara. Sculpturi, V. Podolsky, O. Pyliev.

Biserica carmelitană cu un complex mănăstiresc, secolul al XVIII-lea.

Istoria bisericii este strâns legată de castelanul galiţian, voievodul Podilliei și Marele Hetman al Coroanei Martin Kazanowski, care a deținut Bilshivtsi din 1617. La sfatul carmelitanului Zygmund din Gdańsk, M. Kazanowski i-a invitat pe carmelitani în 1632.

În timpul Războiului de Eliberare Națională din 1655, biserica și clădirile mănăstirii au fost grav avariate. Biserica a căzut pradă uitării. Fondatorul reconstrucției noului sanctuar a fost omul de stat Gonford. Cu toate acestea, fondurile sale nu au fost suficiente. Abia în 1717, colonelul Jan Haletskyi a început construcția unei biserici din cărămidă. După moartea sa, în 1720, văduva sa, Tereza de Kashnicki, a continuat lucrările, dar, ca urmare a plecării sale din Bilshivtsi, mănăstirea a intrat în decădere timp de cincizeci de ani.

Mai târziu, colonelul J. Haletskyi a contribuit la restaurarea bisericii prin acordarea de asistență financiară. Prinții de Jablonski, care dețineau majoritatea pământurilor din Galiția, inclusiv Bilshivka, au finanțat construcția și decorarea bisericii, după cum o dovedesc portretele membrilor familiei de pe peretele uneia dintre capele.

În timpul Primului Război Mondial, linia frontului a trecut prin Bilshivtsi. Ca urmare a ostilităților, orașul a fost complet distrus, dar și clădirile bisericii și mănăstirii au avut de suferit după ce au fost adaptate pentru apărare. Sub zidurile mănăstirii au fost efectuate lucrări de excavare, ceea ce a dus în cele din urmă la distrugerea întregii structuri. Acoperișul a ars, interiorul a fost deteriorat, fațada principală și temnițele adânci au fost parțial distruse, iar mormintele și sarcofagele datând din secolele XVII și XVIII au fost sparte și distruse. Doar imaginea miraculoasă a Maicii Domnului din altarul principal a fost salvată. 

În perioada 1930-1934, biserica a fost restaurată în interior și parțial în exterior. După cel de-al Doilea Război Mondial, autoritățile sovietice au oprit activitățile convenției. În 1949, în biserica inactivă a fost amenajat un coteţ de porci pentru a asigura hrana garnizoanei NKVD. În 1955, biserica a fost transformată în hambar, iar mai târziu a fost folosită ca spaţiu pentru spălarea vaselor. În aceiași ani, clădirile chiliilor mănăstirii au fost demontate, cu excepția celei vestice. În același timp, a fost distrus decorul sculptural, parțial frescele din interior.

În anii 1970, KARM din Lviv al Institutului Ukrproektrestavratsiya a elaborat un proiect pentru repararea, restaurarea și adaptarea bisericii într-o casă de pionierat, care nu a fost pus în aplicare. 

Fără îndoială, Biserica Buna Vestire din Bilshivtsi este unul dintre cele mai frumoase monumente de artă sacră din Galiția secolului al XVIII-lea care a supraviețuit până în zilele noastre. pe baza documentației științifice și de proiectare elaborate de specialiștii Institutului Ukrzakhidproektrestavratsiya din Lviv în 2002, a început restaurarea bisericii și a complexului mănăstiresc.

Biserica Sfântul Dimitrie.

La inițiativa preotului paroh, părintele Cornelius Levytskyi (1787-1864), a fost construită o capelă de piatră pe malul stâng al Halych-ului, cu ajutorul donațiilor făcute de locuitorii din zonă. Data construcției sale este indicată de o inscripție pe o piatră memorială aflată în biserică, în stânga intrării.

În forma sa originală, capela a existat până la Primul Război Mondial, în timpul căruia a fost parțial distrusă și apoi restaurată în anii 1920. În timpul ocupației germane din 1941-1944, clopotele bisericii au fost scoase din clopotniță, iar soarta lor este necunoscută. În anii 1960, prin decizia autorităților locale, biserica a fost închisă, iar tot inventarul bisericii a fost dus într-un depozit din Stanislav. Imaginea Sfântului Dumitru a fost salvată și depozitată temporar în Biserica Nașterii Domnului din Halych. În următorii treizeci de ani, clădirea a stat deschisă fără îngrijire, ceea ce a afectat negativ starea sa.

În 1989, au fost efectuate reparații majore: acoperișul a fost reparat, fațadele și pereții interiori au fost tencuiți, iar unele detalii interioare au fost restaurate. Deasupra pilaștrilor din spatele iconostasului, picturile Sfinților Petru și Pavel au fost parțial restaurate. Frescele „Maica Domnului cu Iisus”, „Sfântul Nicolae”, „Sfântul Dimitrie” și „Comuniunea Sfântului Onufrie”, care au fost distruse anterior, au fost înlocuite cu picturi moderne executate cu pricepere. Frescele au fost probabil pictate în anul în care a fost construită biserica, deoarece una dintre ele poartă data „1831” sub stratul superior de vopsea. Biserica adăpostește acum un original și o copie a icoanei Sfântului Dimitrie.

Fundaţia Catedralei Adormirii Sfântei Fecioare Maria, 1157.

Catedrala galiţiană a Adormirii Maicii Domnului a fost construită în 1157. A fost menționată pentru prima dată în cronica din 1187 ca loc de înmormântare a prințului galiţian Iaroslav Volodymyrovych (c. 1130-1187), poreclit Osmomysl în Povestea campaniei lui Igor. La începutul secolului al XIII-lea. Catedrala Adormirii Maicii Domnului a fost menționată în repetate rânduri în cronicile rusești și în cronicile poloneze ca fiind locul de întronizare a conducătorilor galiţieni, cel mai mare sanctuar și ultima fortăreață de apărare a Halych-ului. După 1254, informațiile despre catedrală, precum și despre Halych în general, dispar din paginile cronicilor.

În secolul al XIV-lea, după formarea metropolei, catedrala galiţiană a dobândit un nou statut și a existat până la începutul secolului al XVI-lea, după care a fost dezmembrată și reconstruită într-o biserică mai mică.

Conform cronicilor, locația fundației catedralei a atras atenția arheologilor încă de la mijlocul secolului al XIX-lea. De fapt, descoperirea catedralei a fost un moment cheie în rezolvarea problemei privind localizarea casei princiare din copilărie a lui Halych. În perioada 1936-1937, Yaroslav Pasternak, cu sprijinul mitropolitului Andrey Sheptytsky (1900-1944), a descoperit fundațiile catedralei, care aveau o dimensiune de 32,5 pe 37,5 m și care erau a doua după Sfânta Sofia din Kiev și Biserica Dietei. Pe lângă fundații, arheologul a găsit un bărbat (cu vârsta de 50-60 de ani) și o femeie (de 20 de ani) înmormântați într-un sarcofag de piatră, pe care i-a identificat cu rămășițele pământești ale lui Iaroslav Osmomysl și ale fiicei sale, care nu era cunoscută din surse.

În anii ’70 ai secolului al XX-lea, fundațiile bisericii au fost parțial muzeificate și marcate. Cercetări repetate la scară largă ale Catedralei Adormirii Maicii Domnului au fost efectuate la începutul secolului XX și al XXI-lea sub conducerea lui Yurii Lukomskyi. Rezultatele noilor studii au făcut posibilă determinarea stadiului inițial al construcției, care a început în timpul prințului Volodymyr Volodarevych (1104-1153), și au pregătit o bază științifică substanțială pentru muzeificarea completă a monumentului.

Capela Sfântul Vasile, 1500.

În partea de sud-vest a fundațiilor Catedralei Adormirii Maicii Domnului, în secolul al XV-lea a fost construită capela Sfântului Vasile. Kryloshany a construit-o din blocurile vechii Catedrale rusești a Adormirii Maicii Domnului. Capela are detalii arhitecturale valoroase, cum ar fi un altar de nișă și o fereastră rotundă originală (lunetă), care a fost păstrată din mica absidă a Catedralei Adormirii Maicii Domnului din cronică.

Biserica Adormirii Sfintei Fecioare Maria, 1586.

Biserica modernă a Adormirii Maicii Domnului din satul Krylos, construită în prima treime a secolului al XVI-lea din materialele de construcție ale Catedralei Adormirii Maicii Domnului, mai veche. Biserica a fost fondată de boierul Marko Shumlianskyi (1450-1535), a cărui piatră de mormânt este păstrată în nartexul bisericii. În timpul secolelor XVI-XVII, Biserica Adormirii Maicii Domnului a fost sediul episcopilor din Galicea-Lviv. Episcopul Gedeon Balaban (1565-1607), în special, a fortificat curtea episcopală, iar în 1606 a înființat aici o tipografie.

În 1676, biserica Krylos a fost distrusă de trupele otomane, iar în 1702 a fost restaurată de episcopul Iosif Șumlianskyi (1667-1708), un descendent al primului patron al bisericii. Următoarea reconstrucție a bisericii a avut loc în perioada 1815-1824. În timpul Primului Război Mondial, mai exact în 1915, pereții și acoperișul bisericii au fost grav avariate. Interesant este faptul că, în timpul bombardamentelor, a supraviețuit în mod miraculos icoana miraculoasă a Maicii Domnului din Krylos, care se păstrează în altarul bisericii. Potrivit legendei, relicva a fost donată Catedralei Adormirii Maicii Domnului de către Yaroslav Osmomysl, iar dovezile documentare consemnează puterea miraculoasă a icoanei din 1707.

Reconstrucția postbelică a bisericii a început în 1928 și a durat până la începutul anilor ’60 ai secolului al XX-lea. În ciuda vicisitudinilor istorice complexe, Biserica Adormirea Maicii Domnului a rămas operațională. În 1961, autoritățile sovietice au lichidat parohia Krylos, iar spațiile bisericii au fost transferate Muzeului de Istorie din Halych, iar până în 1989 sanctuarul a fost folosit ca expoziție. Odată cu renașterea UGCC, Biserica Adormirii Maicii Domnului a fost redată comunității religioase și statutul său de catedrală a fost restabilit.

Puțul princiar, secolele XII-XIII.

Pe versantul nord-vestic al dealului Kryloska, la câteva sute de metri de fundația Catedralei Adormirii Maicii Domnului, se află fântâna princiară, învăluită în legende și povești. Apa din ea este vindecătoare, deoarece, potrivit legendei, a dat putere și inspirație vechilor războinici ruși, i-a făcut invulnerabili la săgețile și săbiile inamice și le-a dat încredere în victorie. În apropierea fântânii au fost amenajate abordări convenabile pentru vizitatori și a fost construită o punte de observare. Dealul Kryloska a fost întotdeauna binecuvântat de Harul lui Dumnezeu. Chiar și în vremurile princiare, pelerinii veneau aici pentru a se ruga în sanctuarele Kryloska și, în același timp, pentru a se vindeca cu apă tămăduitoare de la Fântâna Prințului și de la Izvoarele lui Francisc, care izvorăsc în tractul Stepanivka, nu departe de locul unde se afla cândva Mănăstirea Sfântul Ștefan. Legendele populare ne spun că, în timpul invaziei tătare, apa din acest izvor a vindecat un băiat pe nume Francisc, care era orb.

Camerele Mitropolitane , începutul secolului al XIX-lea.

Muzeul de Istorie Halych este găzduit în Camerele Metropolitane, un monument arhitectural de la începutul secolului al XIX-lea, care a fost cândva reședința de vară a Mitropolitului Andrei Șeptițki. Muzeul a fost deschis în 1960 ca o filială a Muzeului de istorie locală din Ivano-Frankivsk. După înființarea Rezervației Naționale „Kievul Antic” în 1994. Rezervația Națională „Davniy Halych” a fost înființată în 1994, muzeul a devenit o unitate structurală a rezervației. La parterul camerelor mitropolitane sunt prezentate patrimoniul istoric și cultural al orașului antic, descoperirile arheologice și arhitecturale din trecut, care arată că Halych princiară a fost un puternic centru politic, administrativ și religios al principatului Galiţiei și al statului Galiţia-Volyn/Regatul Rusiei. Un loc important în expoziția muzeului este ocupat de armele rusești antice: topoare de luptă, vârfuri de săgeți, sulițe, săbii și cizme. Aici puteți vedea rămășițele unice ale pietrelor sacre de la Catedrala Adormirii Maicii Domnului – un fel de lapidar de sculpturi originale în piatră. În 2008, la etajul al doilea al Camerelor Mitropolitane a fost deschisă o expoziție despre istoria bisericii din Galiţia. Aici sunt expuse obiecte colectate de la parohiile din districtul Halych, regiunea Ivano-Frankivsk, și din colecții private (icoane vechi, cărți vechi, veșminte preoțești etc.). Un exponat valoros este Evanghelia Frăției Staropigiyiv din Lvov din 1670. Acest artefact spiritual se află în stare bună, cu toate paginile și cu monetăria de pe copertă intacte. Mândria expoziției sunt cărțile din biblioteca lui Andrey Sheptytsky, scrise în latină, uneori în alfabet gotic, tipărituri vechi din secolele al XVII-lea și al XIX-lea. Fără îndoială, cel mai valoros artefact este crucea episcopală a lui Andrey Sheptytsky, pe care acesta a folosit-o pe vremea când era încă episcop de Stanislaviv (1899-1900). Acesta din urmă l-a predat muzeului în 2008.

Fiecare națiune are propriile sale sanctuare arhitecturale care sunt un simbol al trecutului eroic. Pentru ucraineni, Catedrala Adormirii Maicii Domnului, construită în 1157 de către cel mai puternic prinț galiţian Iaroslav Osmomysl, este un astfel de sanctuar. Fundațiile acestei biserici de cronică (32,5 x 37,5) metri au fost descoperite în 1936 de celebrul arheolog Yaroslav Pasternak. Catedrala lui Iaroslav Osmomysl era cu doar un metru și jumătate mai mică decât Sfânta Sofia din Kiev. În ceea ce privește bogăția și decorarea sa, Catedrala Adormirii Maicii Domnului nu era inferioară niciunuia dintre cele mai proeminente sanctuare ale vremii.

În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, Biserica Adormirii Maicii Domnului a fost construită din blocurile Catedralei Adormirii Maicii Domnului din cronică. Există numeroase graffiti-uri pe blocurile de piatră albă – quads – care au format pereții bisericii. Cele mai multe dintre ele datează din secolele XII și XIII. Iconostasul, creat de Anton Manastyrskyi, un maestru proeminent al picturii ucrainene de la începutul secolului XX, și Icoana miraculoasă galiţiană a Maicii Domnului sunt o mare decorație a bisericii. Un monument original al sculpturii antice în piatră din Galiţia din secolul al XII-lea este imaginea unei creaturi mitice, un dragon înaripat (galiţiană: dragon), sculptată în peretele nordic al nartexului bisericii. Portalul vestic, încrustat cu doi pilaștri și încoronat cu un fronton, al cărui timpan este decorat cu o compoziție barocă „Adormirea Fecioarei”, are o mare valoare artistică.

Latura sudică a Detinetsilor de pe dealul Kryloska era protejată de un puternic sistem de fortificații defensive, care se păstrează parțial până în prezent. Bastioanele erau îngrămădite pe structuri de lemn, astfel încât partea exterioară a bastionului și șanțul interior să formeze un plan înclinat. Pe bastioane a fost amplasat un zid de apărare, iar în locurile cele mai periculoase au fost amplasate turnuri. Bastionul cu o înălțime a pantei de 25, șanțul și zidul formau o fortăreață inexpugnabilă. 

Semnul memorial „Sabia și Ralo” a fost ridicat în 1986 pe locul unde se afla prima linie de fortificații defensive în vremurile princiare, în tractul Prokaliyiv Sad. Basorelieful este un simbol al unității vechilor orașe rusești din cadrul statului Galiția-Volyn/Regatul Rus, ale căror nume sunt gravate pe o sabie uriașă. Sabia, înfiptă în pământ, simbolizează sfârșitul conflictelor, iar ralo perpetuează munca pașnică a agricultorilor.

Lângă semnul memorial „Sabia și Ralo”, din cele mai vechi timpuri și până la mijlocul secolului al XVIII-lea a existat un templu al profetului Ilie. Astăzi, fundațiile muzeului au fost păstrate. Este interesant faptul că autorul primei Constituții ucrainene, Hetman Pylyp Orlyk, a vizitat Biserica Profetului Ilie și a scris despre aceasta în jurnalul său în 1721.

Mormânt din Galiţia, secolul al X-lea.

În tractul Kachkiv, la periferia sud-vestică a așezării Kryloske, există o movilă cronică – mormântul din Galiţia (monument arheologic din secolul al X-lea). Celebrul istoric al Ucrainei M.Hrushevsky credea că această movilă a fost probabil construită în onoarea fondatorului orașului Halych. În 2014, situl a fost restaurat și a fost organizată o expoziție a unei înmormântări normande într-o barcă.

Biserica Sfântul Pantelimon, 1194 și Clopotnița Bisericii Sfântul Pantelimon, 1611

Biserica Sfântul Pantelimon este singura clădire sacră care a supraviețuit din Halych-ul medieval. Cei mai mulți cercetători datează construcția sa la sfârșitul secolului al XII-lea. Graffiti-urile de pe pereții bisericii, care indică 1194/1197, reprezintă o confirmare incontestabilă a acestei teze. Fondatorul probabil al bisericii este considerat a fi prințul galiţian-Volodymyr Roman Mstyslavovych (cca. 1152-1205), care a domnit la Halych în 1188, 1199-1205. Se pare că Roman Mstyslavovych a construit biserica în onoarea numelui creștin al bunicului său, marele prinț Kyivan Izyaslav-Panteleimon Mstyslavovych (1097-1154). 

Reședința prințului era situată lângă biserică, unde probabil s-au născut fiii săi Danylo (1201-1264) și Vasyl (1203-1269) Romanovych. Există speculații conform cărora, după moartea tragică a prințului Roman la 19 iunie 1205 lângă Zawychost (Polonia), corpul prințului ar fi putut fi înmormântat în biserica Sfântul Pantelimon.

Particularitatea edificiului sacru este o combinație de arhitectură bizantină (orientală) și romanică (occidentală). În special, biserica a fost construită după un plan cu domuri în cruce pe baza unui pătrat bizantin regulat de 17×17 m cu o proiecție triapsidală de aproximativ 2 m, dar designul decorativ exterior este realizat în tradițiile vest-europene, în special portalul central și pilaștrii de pe abside.

Pe pereții Bisericii Sfântul Pantelimon au fost descoperite numeroase graffiti-uri din secolele al XII-lea și al XIX-lea în slavona bisericească, latină, armeană și poloneză. Printre acestea se numără documente medievale care îi menționează pe prinții galițieni Mstyslav Mstyslavovych (cca. 1180-1228) și Danylo Romanovych, precum și un prinț aparent maghiar și un prinț galițian, Andriy (1210-1234).

Pe lângă documente, pereții bisericii păstrează o serie de inscripții religioase (cereri de sănătate, memoriale pentru morți) și imagini, inclusiv mai multe tipuri de cruci, printre care Crucea Ierusalimului și Crucea înflorită. Un număr atât de mare de tipuri diferite de cruci, în primul rând Crucea Ierusalimului, reprezentate pe pereții bisericii, poate fi explicat prin șederea temporară a unei relicve a dinastiei Romanovych în această biserică – o parte din Crucea dătătoare de viață a Domnului nostru Iisus Hristos. Această relicvă ar fi putut veni la Halych împreună cu cea de-a doua soție a prințului Roman Mstyslavovych, un reprezentant al familiei imperiale bizantine a Îngerilor, din păcate necunoscută după nume.

Pierderea statutului de capitală a orașului Halych la mijlocul secolului al XIII-lea și încorporarea Galiției în Regatul Poloniei după 1349 au avut un impact semnificativ asupra destinului istoric al bisericii Sfântul Pantelimon. În jurul anului 1367, Biserica Sfântului Pantelimon a fost redenumită în Biserica Sfântului Stanisław. Acest fapt este confirmat de cronicarul polonez Jan Długosz (1415-1480), care a scris în 1375 că o biserică de rit rusesc (grecesc), cel mai probabil Biserica Sfântului Pantelimon, care ar fi putut fi reședința episcopilor catolici din Halych până în 1412, a fost luată pentru nevoile Arhiepiscopiei galiţiene de rit latin nou formate. Documentele actuale consemnează funcționarea bisericii galiţiene a Sfântului Stanisław în 1493, 1532 și 1552. În 1596, regele polonez Sigismund al III-lea Vasa (1566-1632) a transferat biserica minoriţilor de la mănăstirea galiţiană a Sfintei Cruci a Ordinului Fraților Minoriţi. 

Călugării franciscani au construit o mănăstire cu un clopotniță de apărare sub titulatura Sfântul Stanisław. Între 1610 și 1611, restaurarea bisericii a fost finalizată în stil baroc, iar cam în aceeași perioadă a fost construită clopotnița de intrare cu trapeze. Spațiile mănăstirii erau clădiri cu un etaj, fără legătură cu biserica și situate pe latura sudică. În secolele al XVII-lea și al XIX-lea, reprezentanți ai nobilimii galiţiene de rit latin au făcut donații generoase mănăstirii Sfântul Stanisław și, în cele din urmă, în apropierea bisericii s-a format un sat cu același nume, dar în timpul Primului Război Mondial, în 1917, o parte semnificativă a bisericii și a spațiilor mănăstirii au fost distruse de bombardamente. Lucrările de restaurare efectuate la începutul anilor 20 ai secolului XX au readus la viață mănăstirea, unde franciscanii au trăit până în 1945. După venirea regimului sovietic, biserica a fost folosită ca depozit pentru obiecte bisericești.

Odată cu proclamarea independenței Ucrainei, sanctuarul a fost readus la vechea titulatură de Sfântul Pantelimon, a fost înființată o parohie UGCC și au început lucrările de restaurare. Pentru a sărbători cea de-a 1100-a aniversare a primei mențiuni scrise despre Halych, în 1998, biserica Sfântul Pantelimon a fost reconstruită sub forma unei clădiri din secolele al XII-lea și al XIII-lea, proiectată de Ivan Mohytych.

Muzeul de Etnografie al Rezervației Naționale Davniy Halych prezintă vizitatorilor arhitectura unică și modul de viață al locuitorilor din Prykarpattia de la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XX-lea. Muzeul conține obiecte de uz casnic autentice, mobilier, veselă, îmbrăcăminte tradițională, țesături și icoane. Toate aceste lucruri au fost conservate și întreținute cu grijă de către personalul muzeului și sunt prezentate în ansamblul expozițional al muzeului. 

Casele vechi, care reprezintă istoria domestică și culturală distinctă a poporului ucrainean și, în același timp, mărturisesc legăturile sale inextricabile cu tradițiile de construcție ale multor națiuni europene, formează un „micro-sat” pe teritoriul de 6,8 hectare din patru regiuni etnografice din Prikarpatia: Pocuţia, Huţulă, Boikivșcina și Opillya. 

Fiecare dintre aceste zone este planificată cu îndemânare în microrelieful zonei, cu forme arhitecturale mici, interioare interesante și bogate, prezentate sub formă de conace – ansambluri rezidențiale și industriale de clădiri rurale din trecut, precum și exemple tipice de clădiri rezidențiale, comerciale și industriale. 

Regiunea Pocuţia este reprezentată de un conac tradițional Pocuţia (transportat din satul Torgovytsia din Horodenka ATC), care include o casă, un puț de macara, o magazie de vite și un gard. Casa Pocuţia are o colecție interesantă de vase din ceramică și faianță. 

În plus, în regiune există o moară de ulei din secolul al XIX-lea din satul Olesha (Oleshynska ATC). Aceasta introduce vizitatorii în procesul de producție a uleiului.

Regiunea Huţulă este reprezentată în muzeu de două colibe din satul Usteriki din districtul Verkhovyna de la sfârșitul secolului al XIX-lea, precum și de o casă tipică Huţul din anii 1940, care a fost adusă din satul Vorokhty din districtul Nadvirna. Unul dintre punctele de atracție ale muzeului este coliba-grazhda Hutsul, un exemplu clasic de arhitectură populară ucraineană de la munte. Este o curte închisă, dar deschisă in interior, care conține o casă cu două camere separate de pridvoare spațioase – „khorom”. În lateral se află un hambar – „klyt”. În spate, sub un acoperiș comun cu casa, se află adăposturi pentru oi. Conacul ne permite să dezvăluim o serie de metode tradiționale de construcție a caselor din regiunea Huțulă. 

Boikivshchyna este reprezentată de o colibă tradițională din 1878 (după cum o dovedește data de pe acoperiș) din satul Polianytsi, comunitatea urbană Bolekhivska. Este o colibă prăfuită cu trei camere. Într-una dintre camere este expusă o școală cu o singură clasă, o „dyakivka”, unde elevii pot sta pe o bancă, pot scrie litere pe tablă cu cărbune și pot compara condițiile de educație cu cele moderne.

Opillya este reprezentată de o casă de țesător de la mijlocul secolului al XIX-lea și de o anexă de la sfârșitul secolului al XIX-lea – un hambar, transportat din satul Viktoriv, ATC Halychyna. Aceasta este casa unui țăran înstărit. Aceasta adăpostește o colecție de broderii din satele din fostele districte Pohatyn și Halychych: cămăși pentru femei și bărbați, cercuri, cearceafuri, precum și haine populare – bărbătești și femeiești, de zi cu zi și de sărbătoare. În clădirea anexă – hambarul – sunt expuse vehicule și diverse unelte.

În această regiune, există, de asemenea, o biserică din lemn de tip colibă de la începutul secolului al XX-lea din satul Poplavnyky și o clădire de producție – o fierărie de la sfârșitul secolului al XIX-lea din satul Tenetnyky din districtul Halych. 

Muzeul de Etnografie oferă vizitatorilor săi tururi ghidate profesioniste, tururi corporative oferind cursuri de diferite meșș și tururi-concursuri școlare – concursuri interesante și energice. În plus, muzeul dispune întotdeauna de zone fotografice de atmosferă, în funcție de anotimp, și de expoziții tematice pline de culoare. 

Printre evenimentele interesante care au loc în muzeu se numără Cabana Sfântului Nicolae, Serile Sfântului Andrei, Colindele în muzeu, Malanka în muzeu, Festivalurile de Paște și multe alte sărbători tradiționale. 

Vizitatorii nu pot petrece timp doar în muzeu, ci și să se relaxeze în zona de agrement situată în pădure, pe malul unui lac pitoresc.

Muzeul de Istorie și Cultură Karaite este o filială a Rezervației Naționale Davniy Halych. Acesta acoperă cultul religios, istoria cultului  karaite din Galiţia, tradițiile și viața de zi cu zi. Principalele domenii de activitate sunt identificarea, cercetarea, conservarea și promovarea patrimoniului cultural al comunității karaite din Halych.

Muzeul a fost inaugurat la 4 noiembrie 2004 și este situat într-o clădire rezidențială karaită de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea: Novach și Sabina cu fiicele lor Nusia, Amalia și Yanina. Novah Abrahamovici (1887-1948) a fost fratele mai mic al celebrului poet karait Zakhariy Isaac Abrahamovici (1878-1903). Prima sală se concentrează pe obiectele religioase de la Kenasa: un sul de Tora în pergament (secolul al XVIII-lea), hutas (secolul al XVIII-lea), cărți de rugăciune (secolul al XVI-lea), menorah, parohii, gehalah, o carte comemorativă de la Kenasa (1926), calendare scrise de mână și tipărite (sfârșitul secolului al XIX-lea). Cea de-a doua sală este dedicată istoriei comunității karaite din Galiţia: sunt expuse materiale de arhivă, fotografii de familie și obiecte de uz casnic. Cea de-a treia sală este dedicată vieții de zi cu zi, ilustrând parțial pregătirile pentru sărbătoarea de Paște.

Karaiţii sunt un mic popor de limbă turcică ai cărui reprezentanți profesează karaismul. Această doctrină religioasă, bazată pe Vechiul Testament, recunoaște Tora și cărțile profetice ca fiind divine și imuabile. Ea s-a format în secolul al VIII-lea în Mesopotamia. Fondatorul a fost Anan ben David. În secolele al optulea și al zecelea, karaismul s-a răspândit în Persia, Siria, Palestina, Africa de Nord, Spania, Bizanț și în Khaganatul Khazar. În secolul al XI-lea, după declinul khazarismului, karaitii din Crimeea au trăit în așezarea Kirk-Yer de lângă Bakhchisarai. Potrivit unei versiuni, în 1246, 80 de familii de karaite au emigrat din Crimeea la Halych la invitația prințului Danylo Romanovych. Karaiţii s-au stabilit în Halych, în apropiere de Piața de pe malul drept al râului Nistru. Prima mențiune despre karaitii din Halych a fost făcută în 1578 într-o cartă a regelui polonez Ștefan Batory (1533-1586), în care acesta le garanta păstrarea drepturilor și obiceiurilor lor străvechi, adică dreptul la comerț liber pe picior de egalitate cu ceilalți locuitori ai orașului. Aceste privilegii au fost confirmate în 1590 de Sigismund al III-lea și în 1666 de Jan Kazimierz. Guvernul austro-ungar a redus taxele percepute de karaiști și i-a făcut egali în drepturi cu creștinii; aceștia au servit în unitățile militare. Karaiţii au fost destul de influenți în mediul urban din Galiția. Istoria comunității karaite din Galiţia a început să fie înregistrată în detaliu la începutul secolului al XVIII-lea. În centrul străzii Karaimska a fost construită o kenesa (casă de întâlniri), un loc de cult pentru karaiști. Lângă ea se afla Casa Poporului (1934), care avea o bibliotecă, o asociație de tineret karait „Renașterea” (condusă de Ibrahim Samuilovici) și o asociație de femei karaite (condusă de Sabina Novakhovici). La începutul secolului al XX-lea, în Halych trăiau 167 de karaiști, iar astăzi mai există doar un singur Shimon Mortkovych. A fost creat un muzeu pentru a păstra pe deplin karaiţii din Galiţia, cultura și istoria lor. La urma urmei, comunitatea karaită din Galiţia a dat mulți pastori și hassanim demni de urmat poporului karait. Creațiile nemuritoare ale oamenilor săi învățați sunt gloria și mândria națiunii karaite.

Muzeul de Istorie și Folclor Local ”Opillya” din Rohatyn.

Expoziția muzeului acoperă trecutul districtului Rohatyn într-o secvență istorică și cronologică. 

Prima sală de expoziție prezintă cea mai veche istorie a regiunii, din perioada paleolitică până în Evul Mediu dezvoltat, începând cu uneltele primitive și reconstituirile acestora. Vizitatorii pot vedea fragmente de ceramică din cultura Lipytska, o colecție de fibule, cruci, inele și catarame din prima epocă a fierului și Kyivan Rus. Sala se încheie cu informații despre locația inițială a orașului Rohatyn și reconstrucții grafice ipotetice ale apărărilor pierdute.

Următoarea sală începe cu o descriere a Rohatyn ca oraș antic.

Lumea cunoaște Rohatyn pentru legendara sa localnică, Roksolana. Următoarea parte a sălii este dedicată acestei figuri și activităților sale, unde sunt expuse o reproducere reconstructivă a hainelor tradiționale turcești de femeie aduse din Republica Turcia și imagini cu portrete ale acesteia. 

Aceeași sală prezintă, de asemenea, o colecție de gloanțe din secolele XVII și XVIII, monede din Ducatul polono-lituanian și un akçe al lui Suleiman Magnificul. Sala de expunere se încheie cu informații despre clădirile sacre din secolele XVI-XVIII care au fost conservate integral sau parțial. 

Materialele din cea de-a treia sală de expoziție reprezintă îmbrăcăminte tradițională din Opillya, broderii (prosoape, ochelari de spionaj, cusături etc.) și obiecte de uz casnic tipice pentru Rohatyn Opillya. 

Cea de-a patra sală de expoziții dezvăluie istoria regiunii Rohatyn în prima jumătate a secolului XX și este împărțită în mai multe teme principale. Vizitatorii pot face cunoștință cu fotografii și documente privind istoria Societății Prosvita, a Uniunii Femeilor Ucrainene, a Maestrului Satului, a Societății Renașterii și a Plast.  O vitrină separată este dedicată activităților Gimnaziului din Rohatyn, care poartă numele lui Volodymyr cel Mare. 

Primul Război Mondial în regiunea Rohatyn este cunoscut pentru o întreagă galaxie de participanți activi în mișcarea puciștilor. Un exponat valoros este albumul foto al lui Ivan Verbyanyi, profesor al Gimnaziului din Rohatyn numit după Volodymyr cel Mare, organizator și lider al Plast, membru al societății „Renașterea” (anii 1920-1930).

Datorită cooperării dintre cercetătorii Muzeului Opillia și Societatea Științifică Shevchenko din America, au fost transferate din New York, pentru a fi expuse în muzeu, copii ale fotografiilor din fondul regiunii Rohatyn, care acoperă activitățile societăților publice din zona noastră în perioada interbelică, precum și materiale din fondul Stepan Ripetskyi – ultimele lucrări ale lui Mykola Uhryn-Bezgryshnyi în exil -. 

Următorul bloc tematic (Al Doilea Război Mondial) este reprezentat de documente oficiale originale ale administrației districtuale ucrainene din Rohatyn. O atenție deosebită trebuie acordată părții din expoziție dedicată luptei armate clandestine a populației locale și șederii liderilor insurgenței (Vasyl Ivakhiv, Roman Shukhevych, Dmytro Karpenko, Oleksiy Demsky și alții) pe teritoriul districtului Rohatyn în diferite perioade.

În cea de-a cincea sală de expoziții sunt expuse:

1. o colecție privată de cărți poștale (Rohatyn în prima jumătate a secolului al XX-lea) și documente de birou donate Muzeului Opillya de Piotr Lewicki (Cracovia, Polonia);

2. o colecție de desene și documente personale ale arhitectului Roman Hrytsai (donată muzeului de Mykhailo Vorobets).

3. Documente din arhivele otomane privind șederea Corpului 15 al Armatei Turce la Rohatyn în timpul Primului Război Mondial (1916-1917), donate muzeului de către Ambasada Republicii Turcia în Ucraina 

4. O reproducere reconstituită a uniformei unui ofițer al armatei turce din acea perioadă.

Sala se încheie cu o scurtă trecere în revistă a istoriei comunității evreiești din regiunea Rohatyn (sunt prezentate obiecte de uz casnic evreiești, atribute religioase și un film de 2 ore din viața acestei comunități din Rohatyn în 1932).

Sala de expoziții a muzeului găzduiește în mod regulat expoziții de artă și expoziții tematice.

Muzeul are, de asemenea, o ceramică Opillya. În cadrul olăritului, vizitatorii muzeului au ocazia de a încerca să se deprindă cu un meșteșug străvechi și oarecum uitat.

Biserica Sfântului Duh, UNESCO

Cea mai veche biserică de lemn care a supraviețuit în Ucraina, un monument de arhitectură populară și artă monumentală de importanță națională. Biserica Sfântului Duh din Rohatyn a fost construită probabil în prima jumătate a secolului al XVII-lea, deși este încă datată oficial la 1598 – această dată a fost găsită în interiorul bisericii pe peretele nordic al casei centrale de lemn (naos) și citită de către pastorul bisericii, părintele Ippolit Dzerovych, la sfârșitul secolului al XIX-lea. Biserica a găzduit una dintre primele frății bisericești din Ucraina, care a finanțat crearea unui iconostas unic în stil baroc-renascentist datând din 1650 și unul dintre cele mai vechi trei iconostase care au supraviețuit în Ucraina. În secolul al XIX-lea, la Babynets a fost adăugat un turn clopotniță.