Ansamblul de cultură și arhitectură rurală din Breb

Satul Breb este situat în partea centrală și nordică a bazinului Maramureșului, în partea superioară a bazinului râului Mara, la poalele  masivului Gutâi, pe valea pârâului Breboia. Satul se află la 6 km de stațiunea Ocna-Sugatag, la 27 km de Sighetu Marmaţiei și la 54 km de Baia Mare.

Împreună cu satele Hoteni și Șugatag, satul Breb face parte din comuna Ocna-Sugatag, de care se află la o distanță de 7 km.

Accesul se face pe un drum local, la 1 km de drumul județean DJ 109 F. La intrarea în sat, veți fi întâmpinați de celebra poartă din Maramureș.

Satul Breb cuprinde teritorii care au făcut parte din Cnezatul Marei în perioada medievală și care apar în documente sub numele de Breb, Copăciș (sau Copăceni) și Valea Mare.

Prima atestare scrisă datează din 20 martie 1360, când regele Ludovic I de Anjou l-a recunoscut pe Dragoș, fiul Giuliei, ca proprietar al moșiilor din Breb, Copăciș, Slatina (actualul Ocna Șugatag), Desești, Hărnicești și Sat Șugatag. În aceste documente, satul apare sub numele de Villa Olahalis sau Hodpataka, care se traduce prin „satul oilor de pârâu”, oile însemnând castor (un rozător care s-a adaptat la viața acvatică, care între timp a dispărut de pe aceste meleaguri, dar a cărui amintire este păstrată prin toponimie).

Mai multe documente din secolele XIV-XVI vorbesc despre acest sat și despre familiile care îl dețineau.

În secolul al XIX-lea, aici a existat o școală confesională, iar în 1880 a fost înființat Corul Plugarilor din Breb. Localitatea era cunoscută și pentru apele sale sulfuroase. Până în 1918, aici încă mai puteau fi văzute băi, unde, după cum se spune, a venit și împăratul Austro-Ungariei  Joseph  al II-lea. La începutul secolului al XX-lea, în 1910, în sat existau 366 de case.

În 1912, printre cei 1670 de locuitori se numărau români și evrei, iar în 1930 componența națională era următoarea: 1530 de români, 159 de evrei și un rus. Potrivit Wikipedia, în ceea ce privește structura confesională, în același an 1930, greco-catolicii, cu 1526 de persoane, erau majoritari, urmați de 159 de musulmani, 3 ortodocși și 2 baptiști.

Astăzi, satul Breb are 500 de case și 1500 de locuitori.

În sat s-au păstrat monumente importante: biserica de lemn Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril (1531); ansamblul Bisericii Sfinții Arhangheli, care cuprinde cimitirul, casa parohială (1904) și poarta (o copie a originalului, datând din 1790 și aflată la Muzeul Satului din Sighetul-Marmației).

Prințul Charles a vizitat satul în 2004 și a sprijinit un proiect în cadrul căruia au fost aduse și restaurate trei case vechi din lemn din Breb, care pot fi văzute acum pe strada Casei.

William Blacker, care a locuit mulți ani în Breb, începând cu anii 1990, a devenit între timp „nelalocul lui” și a publicat cu mare entuziasm o carte intitulată „By the Enchanted Road: A Story of Love and Life in Romania”, pe care o promovează cum nu se poate mai bine.

Străzile din Breb formează un lanț de aproximativ 6 km lungime, urcând sau coborând, trecând rând pe rând pe lângă monumentele istorice din sat, dar și pe lângă casele tradiționale care sunt împrăștiate pe pajiștile proaspăt cosite și care par de basm. Porțile Maramureșului sunt impresionante – folclorul local spune că, cu cât porțile sunt mai bogate în decorațiuni, cu atât familia este mai bogată.

Ca să pricepi rolul şi rostul bisericii din mijlocul satului înţelege călătorule că aceasta se identifică cu inima ce pulsează viaţă întrun trup, este actul de identitate al comunităţii, este linia noastră, directă, cu veşnicia, liantul care în toate vremile i-a unit pe cei ce i-au călcat pragul; pentru aceasta absolut tot ce era semnificativ în viaţa comunităţii se întâmpla în şi în jurul Bisericii.

Biserica Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril a fost asemănată cu o carte de istorie căci are imprimată în ea (pentru cei ce ştiu să citească) influenţa şi amprenta fiecărei perioade istorice prin care s-a perindat.

Ca o păstrătoare a marii clepsidre ce masoară timpurile, ea însăşi având 400 de ani, cu elemente de 500 de ani, înălţată din rădăcina şi pe vatra celei de dinaintea ei, a strâns în jurui şi a adunat sub acoperământul ei multe generaţii de trecători prin viaţă.

Construită de etnicii români ortodocşi la 1626, în vechea tipologie a bisericilor maramureşene (tip capelă), a reuşit să-i încapă şi împace pe cei ce au ridicat-o: să-i încapă pe pământenii din două sate ce s-au unit şi să împace diferenţele sociale dintre nemneşi (proprietarii de terenuri) şi iobagi.

Înălţată din lemn strajnic de stejar încă dintru început a purtat un clop cu 100 de ani mai vechi decât ea căci i-a fost aşezat pe frunte turnul vechii biserici din Copăciş (1531), simbolul nemneşiei, iar din corpul aceleaşi biserici, ce a fost strămutată aici, a fost meşteşugit actualul acoperiş (structura). Aşadar reciclarea nu este nicidecum vreun concept recent ori străin de aceste meleaguri mai ales că s-au găsit, conform analizelor de laborator, pe acoperişul secundar, draniţă (şindrilă) încă de la 1475 (550 de ani).

Mai apoi după 1739, (când este amintit ultimul episcop ortodox al Maramureşului vremurilor acelora), sub stăpânirea austro-ungară, au fost înştiinţaţi şi maramureşenii că din porunca Casei Regale de la Viena, ei se vor numi de acum uniţi cu Roma (greco-catolici) şi biserica din Breb intră în patrimoniul Bisericii Unită cu Roma.

În timpul acestei cârmuiri, între anii 1854-1868, bisericuţa a intrat într-un proces de  restaurare, aducândui-se câteva modificări semnificative. S-a construit un nou altar, mult mai spaţios, cu influenţe occidentale, s-a schimbat planimetria (din biserică tip navă în tip cruce) iar pictura bisericească originală, de la 1626, afost acoperită cu o pictură decorativă (brâie cu motive tradiţionale ale vremii), s-au lărgit ferestrele şi uşa. Din vechiul altar ni se mai păstrează piciorul Sfintei Mese, sculptat în formă de potir (expus în biserică) şi vreo două icoane din iconostasul original.

La 1948, din nou conducerea politică „ştie ce e mai bine”, de data aceasta Partidul Comunist Român, îi înştiinţează pe românii din Ardeal că de acum se vor numi din nou ortodocşi, deci lăcaşul de cult revine în patrimoniul Bisericii Ortodoxe Române.

Să vorbeşti despre legătura dintre ţăranul român autentic şi biserica din sat este ca şi cum ai vorbi de legătura dintre om şi propriul sânge; ţăranul nu are legătură cu Biserica, el este şi se simte parte din Biserică iar Biserica parte din el, pur şi simplu. Poate unora li se pare utopie această stare de fapt însă îi invităm pe aceştia să-şi amâne pentru oarece vreme experimentarea cotidianului propriu şi mergând într-un sat tradiţional românesc să caute să trăiască, să caute bucuria de a vieţui în mijlocul creaţiei lui Dumnezeu şi nu a omului; cine ştie poate vor avea surpriza de a învăţa mai multe din vorba simplă a vreunui ţăran şi se vor „lotri” mai mult decât afundându-şi nasul în ce ştiu ce de altfel valoroase studii și scrieri.

În satul tradiţional românesc viaţa socială se împleteşte, până la contopire, cu viaţa religioasă, la care participă toţi, de la mic până la mare. Deci dacă bărbaţii au construit acest lăcaş atunci femeile au fost cele ce l-au împodobit cu lucrul mâinilor lor: şterguri, cergi şi ţoluri despre care avem „umila” pretenţie de a fi prins Marea Unire (1918), motivele tradiţionale autentic maramureşene, prezente în ţesături, confirmând aceasta.

Şi să nu uităm nici de crucile şi icoanele dintre secolele XVII-XX, fiecare cu povestea ei, ce dau un plus de valoare patrimonială bisericuţei Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril din Breb. 

De stai să socoteşti, aşadar, constaţi că în aceeaşi biserică se regăseşte şi Copăcişul şi Brebul; şi nemneşii şi iobagii; ba a ortodocşilor, ba a uniţilor; şi a bărbaţilor şi a femeilor; o parte de la 1531, altă parte de la 1626 iar alta de la 1868 însă pe toţi adunându-i, pe toţi strângându-i la piept încât ajungi să realizezi că nu biserica aparţine unora ci noi, toţi, suntem ai bisericii, inima acestei comunităţi.