Muzeul Județean de Etnografie şi Artă Populară Maramureș și Muzeul Satului, Baia Mare

Muzeul de Etnografie și Artă Populară al Județului Baia Mare este o instituție publică de cultură aflată în subordinea Consiliului Județean Maramureș. Muzeul este situat pe Dealul Florilor, într-o zonă pitorească a orașului, în apropierea centrului istoric. Instituția este formată din două locații: Muzeul Rural și Secția Pavilion, situată în fostul Teatru de Vară al orașului.

  În fața Secției Pavilion se află un ansamblu sculptural al celebrului sculptor Vida Geza, format din 12 coloane care înfățișează personaje din Maramureș și măști din mitologia locală, amintind de masacrul comis la 14 octombrie 1944 de către trupele horthyste în retragere.

Câmpul Tineretului oferă o zonă verde vastă, situată în imediata vecinătate a Parcului Municipal Regina Maria, un loc de recreere pentru cei care se bucură de plimbări lungi și relaxante.

Scurt istoric. În anul 1899, în Baia Mare a fost înființată Asociația Muzeului din Baia Mare, formată din intelectualitatea orașului, ai cărei membri au donat obiectele care au alcătuit primele colecții ale Muzeului din Baia Mare. Al Doilea Război Mondial a întrerupt activitatea muzeului, care a fost reluată în 1950, dar atunci s-a pus un accent deosebit pe departamentul de istorie. Abia în 1964 a fost aprobată secția de etnografie și artă populară.

Creșterea semnificativă a colecțiilor secției de etnografie, precum și valoarea deosebită a operelor, a fost recunoscută de mari experți în acest domeniu: Tancred Bănăţeanu, Boris Zderciuc, Silvia Zderciuc, Nicolae Ungureanu, Cornel Irimiei și Georgeta Stoica, a dus la organizarea unui muzeu etnografic cu un fost pavilion. În acest scop, a fost obținută clădirea Teatrului de Vară, care se afla atunci în stare de degradare profundă, iar ulterior a fost supusă unor reparații și reamenajări importante pentru a găzdui atât expoziția, cât și depozitele departamentului. Nu s-a renunțat la ideea de a păstra spațiul pentru spectacole: o scenă și un amfiteatru cu o capacitate de aproximativ 800 de locuri.

La 1 iulie 1978, s-a deschis prima expoziție din pavilionul principal al Departamentului de Etnografie și Artă Populară. Această expoziție a fost păstrată până în 2007, când a fost deschisă o nouă expoziție principală: Lemnul în comunitățile tradiționale de la leagăn la mormânt.

La 15 august 1985, după eforturi îndelungate ale experților din industrie și ale autorităților locale, a fost inaugurată o secțiune în aer liber, Muzeul Satului. Monumentele de arhitectură populară reprezintă patru regiuni etnografice ale județului: Maramureșul istoric, Chioar, Lăpuș și Codru. 

De asemenea, muzeul a încercat să prezinte tipurile de gospodării în funcție de ocupația principală a locuitorilor din zona de proveniență. Astfel, avem ferme din regiunea Lăpușului, podgorii din subzona Baia Mare, pomicultori din regiunea Maramureșului etc. Nu au fost lăsate deoparte nici structurile tehnice, cum ar fi roțile de apă, țevile, vârtelnițele și morile de apă.

Muzeul a fost amenajat în jurul unei biserici de lemn provenind din satul Chechiș (comuna Dumbrăviţa), o zonă care a aparținut domeniului Baia Mare (cf. documente din 1566). Biserica se află pe acest amplasament (Dealul Florilor – Baia Mare) din 1939 și datează din 1630.

Casa memorială ”Elie Wiesel”, Sighetu Marmației.

„Dacă grecii au inventat tragedia, romanii au inventat epistola și sonetul renascentist, atunci generația noastră a inventat o nouă literatură – literatura mărturiei. Cu toții am fost martori și simțim că trebuie să stăm ca mărturie pentru viitor. Și aceasta a devenit o obsesie,singura și cea mai puternică obsesie care a marcat toate viețile, toate visele, toată munca supravieţuitorilor. Chiar și cu un minut înainte să moară au crezut că asta trebuie să  facă.” Elie Wiesel

Casa memorială a lui Elie Wiesel. La Muzeul Culturii Evreiești din Maramureș, conectăm oamenii cu memoria și experiențele de viață ale evreilor din Maramureș prin intermediul moștenirii culturale a laureatului Premiului Nobel pentru Pace Elie Wiesel. Povestea pe care o spunem este povestea unui loc și a unor oameni deosebiți și încercăm să surprindem, prin reflecție, interacțiune și schimb, esența și complexitatea regiunii, cu contrastele și armoniile sale, prin colecții, expoziții și programe pentru un public larg. Participăm activ la viața și istoria Sighetului și contribuim la coeziunea culturală, educațională, socială și economică a orașului prin toate activitățile noastre. Situat în locul de naștere al lui Elie Wiesel, unde s-a născut și a trăit până la vârsta de 15 ani, Muzeul Culturii Evreiești din Maramureș este un loc în care putem înțelege trecutul pentru a modela viitorul.

Casa în care s-a născut Elie Wiesel se află pe strada Dragoș Vodă, colț cu strada Tudor Vladimirescu, într-o zonă care făcea parte dintr-unul dintre cartierele evreiești din Sighet. Este caracteristică zonelor din Transilvania și Europa Centrală de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, atât în ceea ce privește arhitectura, cât și designul interior.

Esența sa a fost aceea de a evidenția personalitatea, viața și opera lui Elie Wiesel și de a comemora comunitatea evreiască din Sighet și Maramureș într-o sinteză, așa cum au permis spațiul și documentația: încăperi cu mobilier vechi aparținând diferitelor familii evreiești din Maramureș, obiecte de cult și de viață cotidiană, documente, fotografii relevante, reconstituiri foto și documentare ale Holocaustului din Maramureș și Transilvania de Nord, completate periodic de expoziții temporare legate de viața comunitară, culturală și socială a evreilor din Maramureș. Ca o extensie a Casei Memoriale Elie Wiesel, două case evreiești, Casa Drimer din Bârsana și casa ciobanului evreu din Poienile-Izei, au fost transformate în Muzeul Satului. Ambele case, prin acord, contribuie la completarea portretului comunității evreiești din Maramureș.

”Mocănița” – Trenul cu aburi de pe Valea Vaserului, Vișeul de Sus

Bine ați venit la Mocănița Maramureș! Vă invităm să vă bucurați de o experiența unică, o călătorie pe ultima cale ferată forestieră activă din lume pe care circulă locomotive cu abur, într-un cadru natural sălbatic și fermecător aflată chiar în inima Munților  Maramureșului  și totodată să aflați  istoria locomotivelor cu abur  de pe Valea Vaserului.

Vă aflați în apropierea Căii Ferate Forestiere din Vișeu de Sus, chiar în nordul României, aproape de granița cu Ucraina unde Valea Vaserului îți da șansă de a pătrunde și a descoperi  o lume magică presărată de tradiție și autenticitate.

Astăzi vom parcurge cu Mocănița 43.2 km dus-întors în aproximativ 6 ore cu pauzele incluse. Traseul către stația finală turistică este de aproximativ 2 h30 minute  cu o pauză intermediară pe traseu de 10-15 minute la km 16, stația Glimboaca unde se va și alimentarea locomotivei cu lemn și apă. La această oprire, dacă doriți, puteți să serviți băuturi calde (cafea, ciocolată caldă sau ceai), băuturi răcoritoare (sucuri, apă plata și apă minerală) și produse de patiserie (gogoașă sau plăcintă cu brânză ușor sărată).

Pe urmă ajungem în stația finală Paltin unde pauza va fi de aproximativ 1h30min, timp în care vă puteți bucura de frumusețea Văii Vaserului, puteți vizita un mic muzeu pe care îl avem cu tematică istoria Văii Vaserului sau să cumpărați un suvenir pentru cei dragi. De asemenea, se poate servi prânzul. Cei care aveți deja pachetele Mocănița Special, (voucherele primite de la casă de bilete) veți  merge la un punct de servire separat, unde trebuie doar să predați tichetele iar la schimb primiți produsul dorit. Persoanele care au optat pentru biletele simple pot să își achiziționeze prânzul contra-cost , trecând pe la standul special amenajat lor.

Pe urmă puteți să intrați în horă alături de colegii noștri, dansatori de muzică populară. Vă sfătuim să citiți cu atenție regulile pentru călătoria turiștilor cu Mocănița Maramureș.

Căile Ferate Forestiere au luat ființă pentru a răspunde unei nevoi economice: transportarea lemnului din zonele montane. Exploatarea resurselor de lemn de pe Valea Vaserului a început în sec. al XVII-lea, sub dominația austro-ungară. Coloniștii vorbitori de limba germană au pătruns primii în pădurile virgine și cu ajutorul plutăritului au adus lemnul tăiat la gaterele din Vișeu de Sus.

În 1932 s-a început construcția Caii Ferate Forestiere, o cale ferată îngustă, care în comparație cu plutăritul însemna un enorm progres tehnic. Căile ferate forestiere s-au răspândit în acea vreme în toată Europa, în special în zona carpatică. Principiul de funcționare era simplu – urmând cursul râului, a fost necesara o raza îngustă a curbelor (acest lucru permitea doar un ecartament îngust); la urcare Mocănița transporta doar vagoanele cu muncitori si vagoane goale pentru bușteni, însă la coborâre acestea erau pline cu lemn si practic locomotiva era împinsa pe sine de greutatea trenului până la fabrica de prelucrare a lemnului.

Datorită dezvoltării transportului rutier din ani ’50-’60, căile ferate forestiere din Europa au dispărut progresiv. in România însă, acestea s-au menținut destul de mult, din cauza dezvoltării economice mai lente.  În 1970 în tară mai existau peste 3600 km de cale ferata forestiera, iar în 1986 în România încă s-au mai fabricat noi locomotive cu abur.  La sfârșitul anilor ’80 în tara funcționau peste 15 CFF-uri cu o infrastructura de peste 1000 km. Singura cale ferată forestieră funcțională azi este Mocănița de pe Valea Vaserului – toate celelalte au fost scoase din funcțiune.

Pentru ca locomotivele cu abur să poată fi păstrate pentru activitatea turistică cât mai mult timp, trenurile de producție folosesc predominant locomotive Diesel. Calea ferată forestieră are o lungime totală de 46km. Primul tronson a fost finalizat în 1933, circa 32 de km până în stația Făină. Restul de 14 km precum și alte ramificații pe văi adiacente au fost construite între anii 1950-1954. Ecartamentul îngust al liniei, având doar 760 mm, este specific căilor ferate forestiere și a fost construit după modelul austro-ungar din perioada antebelică. Calea ferată forestieră de pe Valea Vaserului a rămas singură activă și funcțională din Europa, pe care încă se mai transporta bușteni.

Momentan avem 7 locomotive cu abur funcționale.

• ”Măriuța” – este probabil cea mai veche locomotivă cu abur din Romania, fabricată în anul 1910 in Berlin, de către marele producător ”Orenstein & Koppel”. 
• ”Cozia 1” – fabricată în 1986 la Reghin, fiind printre ultimele locomotive construite în Romania  
• ”Elveția” – fabricată în 1954, la Reșița 
• ”Novicior” – fabricata în 1954, la Reșița
• ”Miraj” – fabricată în 1955, la Reșița 
• ”Cozia 2” – fabricată în 1955, la Reșița 
• ”Botizu” – fabricată în 1956, la Reșița 

Cele 5 locomotive fabricate la Reșița, au 150 CP, iar viteza medie, împreună cu materialul rulant, este de maxim 15 km/h.

Valea Vaserului, pe lângă faptul că este fascinantă, ea este și o vale care generează legende. Multe dintre aceste legende dovedindu-se în fapt, realitate. Una dintre ele este cea de la Miraj, astăzi o stație de cale ferată, un loc de pe Valea Vaserului despre care se spune că în toamna anului 1916, în plin război mondial, aici ar fi avut loc o lupta între armatele ruse și germane. Astfel, la Miraj a luat naștere un cimitir ”foarte ciudat” deosebit că și arhitectură.

În cel de-al Doilea Război Mondial, aceeași combatanți au încercat să-și asigure controlul Văii Vaserului ca și cale de acces în regiunea Maramureșului. Trupele germane aflate în retragere, au considerat defileul îngust de la Novicior potrivit pentru organizarea unei ambuscade armatei roșii care urma să între în Maramureș. În acest sens au fost executate lucrări de amenajare genistică la care au participat mii de oamenii din nord-vestul Ardealului aflați în detașamente de muncă forțată, mulți dintre ei fiind chiar locuitori al Vișeului. Lucrările de amenajare genistică pregătite de trupele germane în vederea unei ambuscade au fost inutile atunci când armata roșie și-a făcut trecere prin Pasul Prislop. Prin urmare, atunci când organizarea apărării de către trupele germano-maghiare a părut compromisă, maghiarii au ordonat evacuarea Vișeului și implicit a Văii Vaserului. Pentru a încetini înaintarea rușilor în Maramureș, s-au aruncat în aer podurile, o mare parte a materialului rulant a fost avariat, iar calea ferată forestieră a fost distrusă aproape în totalitate. Urme ale prezenței armatei germane sunt și azi vizibile la Novicior: o grotă folosită că și punct de prim ajutor în acea vreme precum și două galerii utilizate pentru depozitarea muniției și armamentului.

La baza potențialului natural al Văii Vaserului stau rețeaua hidrografică de care această dispune, știut fiind faptul că Munții Maramureșului sunt brăzdați de numeroase izvoare, caracteristicele florale precum și diversitatea faunei. Cele mai cunoscute izvoare minerale sunt cele de la Șuligu, fiind folosite în trecut pentru îmbuteliere și tratamente balneare. Flora Parcului Natural este constituită din specii vegetale distribuite etajat:

– păduri de foioase (fag, paltin, frasin, mesteacăn și carpen)

– păduri de conifere(molid, brad, pin, larice, zada)

– arbuști (jneapăn, ienupăr, șoc negru)

Dintre caracteristicile floristice ale masivului amintim floarea de colț, papucul doamnei, garofiță de munte, bulbul de munte ,narcisa, brândușa de toamna, ciuboțica cucului de munte.

Fauna Parcului este diversificată și bine reprezentată de mai multe specii de mamifere (urs brun, cerb, căprioară, lup cenușiu, mistreț, vulpe, ras, veverița și jder) 

– păsări (acvilă de munte, cocoș de munte, corb, mierla, sticlete, uliu porumbar),

– reptile și amfibieni(șopârle de munte ,șarpele lui Esculap, viperă , salamandra, broască roșie de pădure) 

– pești (lostriță, lipan, mreana de munte, păstrăv indigen, clean dungat).

Cele mai importante atracții de pe traseu sunt următoarele:

• Piatră Șoimului, situată la kilometrul 16 pe partea stânga a sensului de mers la urcare. În secolul trecut a fost semnalată prezența râșilor în cavernele acestei stânci (în prezent râșii sunt o specie protejată, fiind puține exemplare în Munții Maramureșului).
• Stația Cozia la kilometrul 18, unde există un canton silvic, pepiniere ce aparțin Ocolului Silvic, clădirea veche a gării precum și alte cabane ale muncitorilor.
• Galeriile din cel de-al Doilea Război Mondial de la Novicior, situată la kilometrul 20,5 ce constau în punctul de prim ajutor (pe partea dreapta a  sensului de mers) și cele două tunele folosite pentru depozitarea muniției și a armamentului (pe partea stânga a sensului de mers).

Pentru cei pasionați de drumeții, Valea Vaserului reprezintă cadrul natural perfect pentru o aventură în Munții Maramureșului.

Biserica din lemn ”Nașterea Maicii Domnului” din Ieud Deal, UNESCO

Biserica din lemn a Nașterii Domnului din Ieud Deal datează de la începutul secolului al XVII-lea, când a fost construită de familia Bala, care făcea parte din nobilimea locală. Pe lângă datarea sa timpurie, biserica se remarcă și prin descoperirea, în 1921, a Codicelui de la Ieud în podul său, un document despre care unii istorici cred că este cel mai vechi text scris în limba română cu litere chirilice. Din 1999, biserica a fost inclusă în patrimoniul mondial UNESCO.

Complexul Monahal Bârsana

Una dintre cele mai vizitate atracții din Maramureș, Mănăstirea Ortodoxă Bârsana este un ansamblu monahal format din mai multe clădiri din lemn și care respectă stilul tradițional maramureșean, cu o turlă bisericească ce se remarcă prin înălțimea de 74 de metri. 

Piatra de temelie a noii mănăstiri a fost pusă în 1993, pe locul vechii mănăstiri, care a funcționat de la începutul secolului al XIV-lea până în 1791, când a fost desființată, iar biserica mănăstirii a fost mutată în sat în 1806.

 Biserica de lemn cu hramul „Intrarea Maicii Domnului în Biserică” din Bârsana este de o frumusețe deosebită și este specifică bisericilor mici din Maramureș cu acoperiș dublu. Altarul, construit în 1720, a fost inițial biserica vechii Mănăstiri din Bârsana, transformată în biserică parohială în 1806, când a fost mutată în locația actuală. Pereții interiori au fost decorați cu picturi în 1806. Datorită valorii sale inestimabile, biserica a fost inclusă în patrimoniul mondial UNESCO din 1999.

Biserica de lemn ”Sfântul Nicolae” din Budești Josani, UNESCO

Biserica de lemn închinată „Sfântului Nicolae” din Budești Josani, construită în 1643, a fost înscrisă pe lista patrimoniului mondial UNESCO în 1999. Cu o lungime de 18 metri, o lățime de 8 metri și o înălțime de 26 de metri, edificiul este cea mai mare biserică de lemn din Maramureșul istoric. În interiorul bisericii, există o serie de picturi și icoane atribuite lui Alexandru Ponehalski, precum și câteva referiri la haiducul  Pintea Viteazul.

Ansamblul de cultură și arhitectură rurală din Breb

Satul Breb este situat în partea centrală și nordică a bazinului Maramureșului, în partea superioară a bazinului râului Mara, la poalele  masivului Gutâi, pe valea pârâului Breboia. Satul se află la 6 km de stațiunea Ocna-Sugatag, la 27 km de Sighetu Marmaţiei și la 54 km de Baia Mare.

Împreună cu satele Hoteni și Șugatag, satul Breb face parte din comuna Ocna-Sugatag, de care se află la o distanță de 7 km.

Accesul se face pe un drum local, la 1 km de drumul județean DJ 109 F. La intrarea în sat, veți fi întâmpinați de celebra poartă din Maramureș.

Satul Breb cuprinde teritorii care au făcut parte din Cnezatul Marei în perioada medievală și care apar în documente sub numele de Breb, Copăciș (sau Copăceni) și Valea Mare.

Prima atestare scrisă datează din 20 martie 1360, când regele Ludovic I de Anjou l-a recunoscut pe Dragoș, fiul Giuliei, ca proprietar al moșiilor din Breb, Copăciș, Slatina (actualul Ocna Șugatag), Desești, Hărnicești și Sat Șugatag. În aceste documente, satul apare sub numele de Villa Olahalis sau Hodpataka, care se traduce prin „satul oilor de pârâu”, oile însemnând castor (un rozător care s-a adaptat la viața acvatică, care între timp a dispărut de pe aceste meleaguri, dar a cărui amintire este păstrată prin toponimie).

Mai multe documente din secolele XIV-XVI vorbesc despre acest sat și despre familiile care îl dețineau.

În secolul al XIX-lea, aici a existat o școală confesională, iar în 1880 a fost înființat Corul Plugarilor din Breb. Localitatea era cunoscută și pentru apele sale sulfuroase. Până în 1918, aici încă mai puteau fi văzute băi, unde, după cum se spune, a venit și împăratul Austro-Ungariei  Joseph  al II-lea. La începutul secolului al XX-lea, în 1910, în sat existau 366 de case.

În 1912, printre cei 1670 de locuitori se numărau români și evrei, iar în 1930 componența națională era următoarea: 1530 de români, 159 de evrei și un rus. Potrivit Wikipedia, în ceea ce privește structura confesională, în același an 1930, greco-catolicii, cu 1526 de persoane, erau majoritari, urmați de 159 de musulmani, 3 ortodocși și 2 baptiști.

Astăzi, satul Breb are 500 de case și 1500 de locuitori.

În sat s-au păstrat monumente importante: biserica de lemn Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril (1531); ansamblul Bisericii Sfinții Arhangheli, care cuprinde cimitirul, casa parohială (1904) și poarta (o copie a originalului, datând din 1790 și aflată la Muzeul Satului din Sighetul-Marmației).

Prințul Charles a vizitat satul în 2004 și a sprijinit un proiect în cadrul căruia au fost aduse și restaurate trei case vechi din lemn din Breb, care pot fi văzute acum pe strada Casei.

William Blacker, care a locuit mulți ani în Breb, începând cu anii 1990, a devenit între timp „nelalocul lui” și a publicat cu mare entuziasm o carte intitulată „By the Enchanted Road: A Story of Love and Life in Romania”, pe care o promovează cum nu se poate mai bine.

Străzile din Breb formează un lanț de aproximativ 6 km lungime, urcând sau coborând, trecând rând pe rând pe lângă monumentele istorice din sat, dar și pe lângă casele tradiționale care sunt împrăștiate pe pajiștile proaspăt cosite și care par de basm. Porțile Maramureșului sunt impresionante – folclorul local spune că, cu cât porțile sunt mai bogate în decorațiuni, cu atât familia este mai bogată.

Ca să pricepi rolul şi rostul bisericii din mijlocul satului înţelege călătorule că aceasta se identifică cu inima ce pulsează viaţă întrun trup, este actul de identitate al comunităţii, este linia noastră, directă, cu veşnicia, liantul care în toate vremile i-a unit pe cei ce i-au călcat pragul; pentru aceasta absolut tot ce era semnificativ în viaţa comunităţii se întâmpla în şi în jurul Bisericii.

Biserica Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril a fost asemănată cu o carte de istorie căci are imprimată în ea (pentru cei ce ştiu să citească) influenţa şi amprenta fiecărei perioade istorice prin care s-a perindat.

Ca o păstrătoare a marii clepsidre ce masoară timpurile, ea însăşi având 400 de ani, cu elemente de 500 de ani, înălţată din rădăcina şi pe vatra celei de dinaintea ei, a strâns în jurui şi a adunat sub acoperământul ei multe generaţii de trecători prin viaţă.

Construită de etnicii români ortodocşi la 1626, în vechea tipologie a bisericilor maramureşene (tip capelă), a reuşit să-i încapă şi împace pe cei ce au ridicat-o: să-i încapă pe pământenii din două sate ce s-au unit şi să împace diferenţele sociale dintre nemneşi (proprietarii de terenuri) şi iobagi.

Înălţată din lemn strajnic de stejar încă dintru început a purtat un clop cu 100 de ani mai vechi decât ea căci i-a fost aşezat pe frunte turnul vechii biserici din Copăciş (1531), simbolul nemneşiei, iar din corpul aceleaşi biserici, ce a fost strămutată aici, a fost meşteşugit actualul acoperiş (structura). Aşadar reciclarea nu este nicidecum vreun concept recent ori străin de aceste meleaguri mai ales că s-au găsit, conform analizelor de laborator, pe acoperişul secundar, draniţă (şindrilă) încă de la 1475 (550 de ani).

Mai apoi după 1739, (când este amintit ultimul episcop ortodox al Maramureşului vremurilor acelora), sub stăpânirea austro-ungară, au fost înştiinţaţi şi maramureşenii că din porunca Casei Regale de la Viena, ei se vor numi de acum uniţi cu Roma (greco-catolici) şi biserica din Breb intră în patrimoniul Bisericii Unită cu Roma.

În timpul acestei cârmuiri, între anii 1854-1868, bisericuţa a intrat într-un proces de  restaurare, aducândui-se câteva modificări semnificative. S-a construit un nou altar, mult mai spaţios, cu influenţe occidentale, s-a schimbat planimetria (din biserică tip navă în tip cruce) iar pictura bisericească originală, de la 1626, afost acoperită cu o pictură decorativă (brâie cu motive tradiţionale ale vremii), s-au lărgit ferestrele şi uşa. Din vechiul altar ni se mai păstrează piciorul Sfintei Mese, sculptat în formă de potir (expus în biserică) şi vreo două icoane din iconostasul original.

La 1948, din nou conducerea politică „ştie ce e mai bine”, de data aceasta Partidul Comunist Român, îi înştiinţează pe românii din Ardeal că de acum se vor numi din nou ortodocşi, deci lăcaşul de cult revine în patrimoniul Bisericii Ortodoxe Române.

Să vorbeşti despre legătura dintre ţăranul român autentic şi biserica din sat este ca şi cum ai vorbi de legătura dintre om şi propriul sânge; ţăranul nu are legătură cu Biserica, el este şi se simte parte din Biserică iar Biserica parte din el, pur şi simplu. Poate unora li se pare utopie această stare de fapt însă îi invităm pe aceştia să-şi amâne pentru oarece vreme experimentarea cotidianului propriu şi mergând într-un sat tradiţional românesc să caute să trăiască, să caute bucuria de a vieţui în mijlocul creaţiei lui Dumnezeu şi nu a omului; cine ştie poate vor avea surpriza de a învăţa mai multe din vorba simplă a vreunui ţăran şi se vor „lotri” mai mult decât afundându-şi nasul în ce ştiu ce de altfel valoroase studii și scrieri.

În satul tradiţional românesc viaţa socială se împleteşte, până la contopire, cu viaţa religioasă, la care participă toţi, de la mic până la mare. Deci dacă bărbaţii au construit acest lăcaş atunci femeile au fost cele ce l-au împodobit cu lucrul mâinilor lor: şterguri, cergi şi ţoluri despre care avem „umila” pretenţie de a fi prins Marea Unire (1918), motivele tradiţionale autentic maramureşene, prezente în ţesături, confirmând aceasta.

Şi să nu uităm nici de crucile şi icoanele dintre secolele XVII-XX, fiecare cu povestea ei, ce dau un plus de valoare patrimonială bisericuţei Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril din Breb. 

De stai să socoteşti, aşadar, constaţi că în aceeaşi biserică se regăseşte şi Copăcişul şi Brebul; şi nemneşii şi iobagii; ba a ortodocşilor, ba a uniţilor; şi a bărbaţilor şi a femeilor; o parte de la 1531, altă parte de la 1626 iar alta de la 1868 însă pe toţi adunându-i, pe toţi strângându-i la piept încât ajungi să realizezi că nu biserica aparţine unora ci noi, toţi, suntem ai bisericii, inima acestei comunităţi.

Biserica de lemn a „Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril”, UNESCO, Șurdești

Construită în 1721 de către comunitatea greco-catolică din sat și supravegheată de meșterul Ion Macarie din lemn de stejar de munte, biserica este impresionantă, în conformitate cu structurile din lemn ale vremii, având o înălțime totală de 72 de metri. Turnul principal este înconjurat de patru turnuri mai mici, ceea ce face ca această biserică de lemn, cu cei 54 de metri ai săi, să fie cea mai înaltă din lume din acea perioadă. Combinând toate elementele de arhitectură, de susținere și de decorare în cea mai dezvoltată formă a vremii, această biserică este principalul punct de referință pentru bisericile de lemn, atingând perfecțiunea constructivă și estetică în realizarea sa. Începând cu anul 1999, biserica a fost inclusă în lista patrimoniului mondial UNESCO și în noua listă a monumentelor istorice.

Biserica de lemn „Sfinții Arhangheli Mihail şi Gavril” din Rogoz, UNESCO

Biserica de lemn „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril” din Rogoz, județul Maramureș, este una dintre cele mai interesante și valoroase din Transilvania. Rogoz se află la 6 km de Târgu Lăpuș.

Biserica se află pe lista monumentelor istorice din anul 2004, cod MM-II-m-A-04618. De asemenea, acest monument istoric este inclus în Lista Patrimoniului Mondial sub codul 904.

Biserica este construită din grinzi masive de ulm închise în unghiuri drepte și în unele locuri întărite cu prize groase de lemn. Biserica are un tip de plan mai puțin obișnuit: un nartex poligonal orientat spre sud, o navă dreptunghiulară și o absidă a unui altar de retragere, poligonală, cu șapte laturi (în loc de cinci, cum se obișnuiește).

În biserică se intră printr-o ușă bogat decorată pe peretele sudic.

În interior, grinda principală a bolții naosului și consolele sunt decorate cu un motiv de frânghie. Exteriorul bisericii este bogat decorat: fațada sudică are un motiv de frânghie profilată în mijloc, ușa de intrare în biserică are o deschidere cu console și un cadru decorat cu un profil simplu, frânghie dublă și rozete, iar în stânga ușii se află o cruce decorată cu aceleași motive. . Cornișa este susținută de console cu capac, iar grinzile de sub cornișă au marginile crestate. Acoperișul este asimetric (aproximativ 1,20 m de la ax) pentru a proteja „masa de vile” de-a lungul fațadei nordice. Clopotnița se înalță deasupra nartexului, pătrat, cu clopotnița deschisă, în consolă, cu piloni și arcuri, și un acoperiș piramidal înalt cu turnulețe de colț.  Turnul cu trunchi de con este realizat cu mare măiestrie, iar coiful conic este împărțit în trei trepte.

Pictura contribuie, de asemenea, la valoarea deosebită a acestui monument. Pictura interioară datează din 1785, tribuna a fost adăugată în secolul al XIX-lea, iar pictura existentă a fost finalizată în 1834. Pictura originală este bine conservată în altar, nartex și, cu unele imperfecțiuni, în naos.

Decorația exterioară a bisericii conferă monumentului o frumusețe deosebită datorită bogăției și complexității sale, în timp ce decorația interioară a bisericii este complexă.

Satul Rogoz a fost atestat documentar pentru prima dată în anul 1488 (Rogos), facând parte din domeniul cetăţii Ciceului de pe Valea Someșului (județul Bistriţa Năsăud) apartinator lui Stefan cel Mare si altor domnitori ai Moldovei.

Biserica este situată în Țara Lăpușului, în valea râului Lăpuș, și a fost construită după invazia tătarilor din 1661, după cum scrie pe inscripția de la intrare: „de când au fost înrobiți de foc”. Tradiția construirii bisericii în 1663 de către comunitatea sătească pe locul vechii biserici a fost, desigur, păstrată de inscripția de la intrare, care nu este datată, dar care se poate corecta ușor în timp. Caracteristicile structurale datează din aceeași perioadă.

În anul 1785, a fost pictată de artiștii Radu Munteanu și Nicolae Mane; după cum spune următoarea inscripție de pe altar: „Din satul Mane, preotul Todor și preotul Vlășin Ioan, și a plătit acest slujitor al lui Dumnezeu, bărbatul Grigore și soția sa Ioana”. Inscripția din naos sună astfel: „Înălțarea de la biserică a lui Dumnezeu: „În iunie 1785, în 10 zile, s-a zugrăvit această sfântă biserică și s-a terminat în 11 zile, în septembrie”. Invazia tătară din 1717 este, de asemenea, menționată în naos, iar semnăturile artiștilor apar: „Veleat al tătarilor din 1717. Pictat de Munteanu Radu din Ungureni și Man Niculai din Poiana Porcului”.

În 1834, pe latura vestică a naosului a fost construită o tribună, al cărei parapet a fost repictat în același an, conform unei inscripții de pe marginea acestuia: „Acest pod a fost zugrăvit în anul Xs. 1834, fiul lui Bod(ea) Hrihorii”. În același timp, au fost modificate ferestrele naosului, iar tavanul nartexului și bolta naosului au fost repictate.

Mănăstirea Sfânta Ana, Rohia

Printre valoroasele monumente bisericeşti şi de artă religioasă, care atrag admiraţia şi preţuirea vizitatorilor din ţară şi de peste hotare, un loc de frunte îl ocupă şi Mănăstirea „Sfânta Ana” Rohia, din „Ţara Lapuşului”, judeţul Maramureş. Aşezată într-un cadru pitoresc, pe coama unui deal, în mijlocul unei păduri de fag şi de stejar, Mănăstirea Rohia constituie locul privilegiat al căutătorilor de linişte şi reconfortare sufletească, al iubitorilor de frumos artistic şi natural. 

Începuturile mănăstirii sunt legate de persoana preotului ortodox român Nicolae Gherman (1877-1959), paroh în satul de la poalele Dealului Viei – Rohia, deal pe care se gaseşte aşezată mănăstirea. Preotul ctitor a zidit mănăstirea în memoria fiicei sale, copila Anuţa, pe care a pierdut-o, fiind chemată la Domnul în noiembrie 1922, la vârsta de numai 10 anişori. Această fetiţa s-a făcut un binevestitor al voii Domnului căci, nopţi la rândul, copila îi apărea în vis tatălui ei, rugându-l să construiască o „casă Maicii Domnului” în Dealul Viei din hotarul Rohiei. La început îndureratul părinte păstra în inima sa visele, până când, într-o zi o femeie credinciosă, Floarea lui Ilie, a venit la el şi i-a spus: „Părinte de ce nu asculţi glasul lui Dumnezeu, care Îţi porunceşte prin copila Anuţa, să faci casă la Maica Domnului în Dealul Viei?” Nedumerit parintele o întreabă – „ce casă să fac Maicii Domnului ?” la care femeia i-a raspuns – „Mănăstire sa faci, parinte!” În acel moment părintele Nicolae şi-a dat seama că este vorba de o hotărâre divină, şi cuprins de o linişte sufletească, s-a hotărât să construiască o mănăstire în amintirea copilei sale şi pentru mângâierea credincioşilor din aceste părţi. Sprijinit de consătenii săi, parintele hotărâşte ridicarea Sfintei Mănăstiri într-o poiană numită „la stejarul lui Pintea” unde, potrivit obiceiului a fost înfiptă o cruce. Peste câteva zile, însă, constată uimiţi că, crucea pe care o aşezaseră în poiană nu mai era la locul ei, ci se află în altă parte, tocmai pe pintenul dealului pe o stâncă. Bănuind ca o mână răuvoitoare a săvârşit această mutare, crucea a fost adusă şi aşezată la locul ei, iar un credincios, pe nume Alexandru Pop, a rămas de pază peste noapte. Seara târziu când a început să ningă credinciosul s-a întors acasă. A doua zi, de dimineaţă, când a ajuns acolo, deşi nu era nicio urmă pe zăpada proaspăt căzută, crucea nu era la locul ei, ci a fost din nou găsită pe locul unde se află actuala biserică a mănăstirii. Cu toţii au considerat că acesta nu poate fi decât un semn revelat prin care s-a arătat locul unde să fie construită biserica sfintei mănăstiri. Lucrările pentru ridicarea bisericii au început în anul 1923. 

După multe greutăţi, cu sacrificii mari şi ajutat de entuziasmul şi braţele sutelor de credincioşi, s-a reuşit ca în timp de doi ani să fie ridicată o biserică modestă şi o casă monahală. Mănăstirea a fost sfinţită abia în 1926, de către vrednicul de pomenire episcopul Nicolae Ivan al Clujului, la 15 august, de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, care a devenit hramul mănăstirii. Astfel a luat ființă „primul asezamânt de acest feliu” în Ardealul alipit. Multă vreme, așezământul a rămas la stadiul de schit, neputându-se dezvolta din cauza accesului foarte greu. Mănăstirea s-a putut dezvolta după 1965 şi mai ales în anul 1970, când s-a introdus curentul electric şi s-a amenajat drumul de acces.

 Râvna şi dăruirea unor stareţi cu reală vocaţie a îmbogăţit patrimoniul mănăstirii Rohia, patrimoniu care astăzi se compune din urmatoarele valori: „Casa de Stejar” (1965), „Casa stăreţiei” (1969-1972), „Casa cu Paraclis” (1973-1975), „Casa Poetului” (1977-1979), „Altarul de vară” (1980-1983), „Poarta maramureşeană” de la intrare în incintă mănăstirii (1988), „Casa Albă” (1988-1992), „Poarta din sat” (1999 – 2001), „Colțul maramureşean” compus dintr-o casă şi o biserică de lemn (2001) s.a. Una din realizările foarte importante ale acestui asezământ a fost, este şi va ramâne faptul că aici, pe parcursul celor 100 de ani de existență, sute de mii de români şi-au găsit materializate năzuinţele unităţii de neam şi credinţă. 

Astăzi, prin reorganizarea Bisericii Ortodoxe Române, Mănăstirea „Sfânta Ana”  Rohia se află sub oblăduirea canonică a Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului şi Sătmarului. Ea este situată în „Țara Lăpuşului”, un prea frumos, pitoresc şi binecuvântat colţ de țară româneasca, la cca. 50 km de municipiul Baia Mare şi 43 km de municipiul  Dej, în hotarul satului Rohia ce aparţine oraşului Târgu Lăpuș, în mijlocul unui codru de fag şi stejar, pe coama unei coline ce poartă numele „Dealul Viei”, la o altitudine de aproximativ 500 m. 

Căi de acces:

Nodul de legătură spre mănăstire este orașul Târgu Lapuș care se află la o distanță de cca 9 km de mănăstire. La Târgu Lapuș se poate ajunge fie pe DN 18B Baia Mare – Târgu Lăpuș, fie pe șoseaua Dej – Baia Mare pâna în localitatea Gâlgău, iar de acolo spre Târgu Lăpuș. Se mai poate ajunge şi pe șoseaua Dej – Târgu Lăpuș prin Măgoaja. Stațiile C. F. cu legătură spre mănăstire sunt Baia Mare, Dej şi Gâlgău.