Ansamblul "Piața Cetății" Baia Mare
Piața Cetății și Turnul lui Ștefan, două locuri care sunt legate de istoria orașului Baia Mare, au fost supuse unor ample lucrări de restaurare, reconstrucție și modernizare. Potrivit autorităților locale, zona va deveni un muzeu și, în același timp, o destinație turistică importantă pe harta orașului Baia Mare. Această perspectivă deschide noi oportunități pentru municipiul reședință de județ pentru turiști.
În toamna anului 2009, Baia Mare a depus la Agenția de Dezvoltare Regională Nord-Vest un proiect pentru finanțare intitulat „Restaurarea și promovarea identității culturale și istorice a Pieței Cetății – Turnul lui Ștefan”. Proiectul are ca scop readucerea în memoria orașului a celui mai important edificiu bisericesc – Biserica Sfântul Ștefan – asociat cu întemeierea orașului Rivulus Dominarum. Conform proiectului, teritoriul ocupat de fosta biserică Sfântul Ștefan a fost amenajat cu un gazon, pe care au fost delimitate contururile bisericii prin plăci de piatră. Această metodă de marcare a prezenței bisericii s-a datorat prezenței pe locul fostei biserici a unui număr semnificativ de arbori, plantați după desființarea bisericii în 1847, înregistrați ca arbori seculari protejați. La baza acestei abordări a stat continuitatea lucrării lui Janos Gaspar Husel din 1770. Această lucrare a inclus, de asemenea, asigurarea funcționării optime a două biserici – biserica romano-catolică (Biserica Sfânta Treime, la care se accesează din piață) și biserica ortodoxă (Biserica Sfântul Nicolae).
Locația celui mai vechi cimitir din oraș, în vecinătatea Bisericii Sfântul Ștefan, care a fost păstrat ca spațiu Ţintirim, a fost marcată subtil de mai multe blocuri de piatră dintr-un material asemănător cu lespezile, care au fost folosite pentru a pava zona cu treceri de pietoni care au și rol de bănci.
Pe parcursul lucrărilor de restaurare au fost descoperite și menționate pe scurt alte două clădiri bisericești, Biserica Sfânta Ecaterina și Biserica Sfântul Martin, a căror prezență a fost subliniată.
Turnul Sfântului Ștefan este clopotnița fostei biserici închinate „Sfântului Rege Ștefan” din Baia Mare. Prima atestare documentară a bisericii datează din 1347, dar construcția nu a început oficial decât în 1387.
Ca recompensă pentru lupta lui Iancu de Hunedoara cu turcii, regiunea Baia Mare a trecut în posesia sa în 1446. El a ordonat construirea Catedralei Sfântul Ștefan, din care a supraviețuit doar Turnul Sfântului Ștefan.
În 1458, orașul a intrat în proprietatea lui Matia Corvinul (1458-1490) ca moștenire de familie, confirmând și extinzând vechile privilegii ale locuitorilor din Baia Mare.
Turnul bisericii parohiale medievale se află la sud de „centrul vechi” al orașului, în piața numită de localnici „Ţintirimul”. Piața este practic înconjurată de biserici: pe latura vestică se află Turnul Sfântului Ștefan, iar pe latura sudică se află o fostă biserică, mănăstire și școală iezuită construită pe locul vechii biserici Sfântul Martin.
Turnul Sfântul Ștefan este simbolul orașului Baia Mare și singura dovadă arhitecturală care a supraviețuit a unei biserici cu un design arhitectural deosebit. Clădirea dreptunghiulară a turnului are intrări laterale cu rame decorate cu tije încrucișate (rezultate ale restaurării din 1898), o fereastră rotundă pe fațada vestică cu muluri de stuc aparținând restaurării și mai multe ferestre cu lănțișoare care străpung etajele turnului. Turnul scării de pe fațada sudică, care domină primul etaj, este parțial construit în perete. Lângă turn se află un relief medieval al lui Roland (un simbol al zonei de excludere a orașului), iar pe fațada vestică existau în 1898 două steme, din care a rămas doar una – stema orașului. Subsolul turnului este accesibil prin intrarea nordică, unde se păstrează încă bolta în cruce de pe ogivele cu întărituri. În această încăpere a fost amenajată o lapidărie. Urmele de pe suprafața turnului sunt indicii valoroase pentru amenajarea interioară a bisericii. Se știe că biserica Sfântul Ștefan avea două nave cu acoperișuri separate. Spațiul bine îngrijit al bisericii se continuă spre est cu un cor poligonal alungit. Un portic (capelă) cu mai multe etaje a fost prevăzut pe ambele laturi ale bisericii. Colțul sudic al naosului a fost cioplit, iar cele două naosuri erau separate pe axa centrală de o serie de piloni.
Pe baza arcadelor construite pe fațadele de est și de nord, se poate afirma că subsolul turnului era deschis spre spațiul bisericii, iar relieful din 1770 arată încă tribuna de vest în linia turnului. Este destul de ciudat, însă, că accesul la această tribună nu se face din peretele nordic al etajului, ci există o ușă goală pe peretele estic al turnului care pare să se deschidă spre tribuna sudică. Presupusa tribună sudică nu are alte indicii vizibile astăzi, doar elementele Törökfalvi îi confirmă existența. Pe peretele estic al turnului, peretele sudic al bisericii este foarte clar vizibil. Pe peretele nordic, alături de fragmente din portal, s-au păstrat și câteva fragmente din peretele vestic al naosului. Unele surse documentare susțin că turnul a avut inițial o cornișă decorată cu o serie de focoase, probabil din perioada lui Ioan de Hunedoar.
Portalul monumental al turnului, în stare de ruină, are o embresură bogat profilată, decorată în centru cu o friză de frunze, la capetele căreia se află un înger și un vultur, simboluri ale Sfinților Matei și Ioan. Din arhitrava portalului s-au mai păstrat trei straturi de piatră. Pe baza elementelor stilistice, friza datează din prima jumătate a secolului al XIV-lea, sau mai degrabă din al doilea sfert al secolului, și are analogii în regiunea Spiš din Slovacia. Portalul gotic al Bisericii Reformate din Sighetu Marmației este o versiune simplificată a portalului din Baia Mare.
Pe baza picturii din secolul al XVIII-lea, se poate argumenta că portalul nu a fost încununat cu un timpan triunghiular, care este tipic pentru acest tip de portal gotic, probabil din cauza ferestrei cu lănțișoare care se deschidea deasupra lui în ax și care ilumina tribuna vestică. Această pictură arată, de asemenea, că poarta avea inițial o fantă dublă, iar frontonul aripii sale era decorat cu stuc.
Piatra cioplită medievală din atelierul lapidar de la parterul turnului și din muzeul orașului au fost combinate cu entuziasmul pentru înființarea muzeului la începutul secolului XX, în care a jucat un rol important istoricul de marcă din Baia Mare, Gyula Schӧnherr (Décsényi). La parterul turnului, alături de fragmente de pietre funerare, există numeroase elemente arhitecturale gotice (fragmente de cornișă, nervuri și coloane) și decorații (o friză cu un lanț de focoase, o consolă cu o mască de monstru), dar, din păcate, majoritatea sau originea lor exactă este necunoscută. De o importanță deosebită sunt reliefurile „Iisus pe Muntele Măslinilor” și „Sărutul lui Iuda”, care se află în prezent în muzeu, realizate în tradiția sculpturii paleriene, ale căror cele mai apropiate analogii sunt reliefurile de pe portalurile Bisericii Sfânta Elisabeta din Kosice, dar care sunt superioare din punct de vedere calitativ. Cele două reliefuri de la Baia Mare datează probabil din 1420-1430. În literatura de specialitate este menționat și un relief care îi înfățișează pe Adam și Eva, care a fost găsit împreună cu cele menționate mai sus, dar care a dispărut
Intrarea în turn se face prin ușa de sud. O scară de piatră în spirală duce la primul nivel. De aici, o scară de lemn duce la foișor. Clădirea are o înălțime de aproximativ 50 de metri, iar pridvorul oferă o priveliște deosebită asupra întregului oraș.
Turnul a fost restaurat în cadrul proiectului „Restaurarea și promovarea identității culturale și istorice a Pieței Cetății și a Turnului lui Ștefan”, derulat de Municipiul Baia Mare și finanțat prin Programul Operațional Regional 2007-2013, Axa prioritară 1 „Sprijinirea dezvoltării durabile a orașelor – poli de creștere”.
Punct de primire și informare turistică la Turnul lui Ștefan
Având în vedere faptul că Turnul lui Ștefan este emblema municipiului Baia Mare, la nivelul subsolului a fost construit un centru de informare turistică. Acesta nu putea fi amplasat în incinta monumentului istoric, astfel că s-a propus construirea unei clădiri în apropierea Turnului lui Ștefan, în partea de vest a Pieței Cetății, spre strada Crișan. Blocul este dotat cu o sală de recepție și informare, toalete pentru turiști, o toaletă pentru personal și o cameră tehnică.
Bastionul Măcelarilor
Bastionul Măcelarilor figurează în Lista Monumentelor Istorice din România ca obiectiv ridicat în secolul XIV-XV, inclus în categoria A, monument istoric de valoare națională. Este inclus și în domeniul de interes județean, fiind în administrarea Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Maramureș, instituție publică de cultură care funcționează sub autoritatea Consiliului Județean Maramureș.
Începând cu secolul XV sistemul de fortificații al orașului medieval Baia Mare era format dintr-un zid trainic din piatră și cărămidă, întrerupt din loc în loc de turnuri (bastioane) puternice, care măreau considerabil capacitatea de apărare în fața unor atacuri venite din afara cetății.
Martorul cel mai important al existenței acestui zid este Bastionul Măcelarilor. Construit, probabil, pe la mijlocul secolului al XVI-lea, dintr-un amestec de roci vulcanice, monumentul este menționat pentru prima dată în 1636 sub numele de Bastionul Mare Rotund, iar în documentele ulterioare sub numele de Bastionul Măcelarilor. Prin analogii cu alte astfel de elemente componente ale sistemelor de fortificații din Transilvania, Bastionul se poate să fi fost un turn de artilerie. Breasla măcelarilor, numeroasă și puternică vreme îndelungată, a avut îndatorirea administrativă de a întreține turnul și obligația militară de apăra orașul din acest punct strategic, când era atacat; de aici și numele pe care îl poartă Bastionul.
Bastionul Măcelarilor a fost refăcut de mai multe ori, distrugeri mai mari suferind în anii 1672-1673, când orașul a fost atacat de trupele imperiale austriece. Mai târziu, în anul 1930 și în perioada 1959-1961, Bastionul a trecut prin reparații și intervenții edilitare. Până în 1963 Bastionul nu a avut utilitate publică, deși s-a dorit organizarea aici a unei expoziții de istorie a orașului Baia Mare.
În apropierea Bastionului Măcelarilor, lângă una din porțile principale de intrare în oraș, Poarta de Sud sau Poarta Maghiară, a fost împușcat vestitul haiduc Grigore Pintea, cunoscut sub numele de Pintea Viteazul, la 14 august 1703, în timpul răscoalei antihabsburgice. Documentul original, în limba maghiară, în care este consemnat acest eveniment se păstrează la Arhivele Naționale Serviciul Județean Maramureș.
De-a lungul timpului, din cauza evenimentelor istorice, arhitectura turnului a fost afectată, construcția fiind refăcută de mai multe ori. În perioada 2009-2011 s-a derulat proiectul “Restaurarea și revitalizarea Bastionului Măcelarilor din Baia Mare, Maramureș”, finanțat prin Mecanismul Financiar SEE, Domeniul IV, Conservarea patrimoniului cultural European. Proiectul a fost realizat de Consiliul Județean Maramureș în parteneriat cu Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Maramureș, Muzeul Județean de Etnografie și Artă Populară Maramureș, Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Maramureș și cu partenerii din Norvegia, respectiv Consiliul Județean Telemark, Muzeul Vest-Telemark și Colegiul Universitar Telemark, Facultatea de Artă, Folclor, Cultură și Pedagogie. A fost restaurat monumentul istoric, spațiile interioare au fost adaptate funcției muzeale, iar în curtea exterioară s-au amenajat spații cu dublă funcțiune, respectiv ateliere demonstrative pentru meșteșugari și standuri de vânzare artizanat și produse tradiționale. De asemenea, au fost construite corpuri pentru scopuri adiacente necesare informării și dirijării turistice a vizitatorilor la standardele corespunzătoare unor monumente de mare importanță istorică. Zona verde din fața Bastionului a devenit, în timp, un spațiu multifuncțional, inclusiv cu valențe educaționale, fiind amenajată, în stil natural, Grădina Vie, un spațiu care se înscrie în tendința modernă, din ce în ce mai răspândită în marile orașe, de a promova și susține biodiversitatea naturală.
Catedrala Sfintei Treimi
Biserica iezuită barocă cu hramul Sfânta Treime a fost construită după date istorice între anii 1717-1720. Iezuiții apar în Baia Mare în 1674, dar după preluarea repetată a bisericii în 1687, în 1691 au obținut din nou clădirea de cult, respectiv parohia Băimăreană. Între 1705-1712 reformatorii au recâștigat Biserica Sf. Ștefan, dar după înfrângerea revoltei lui Francisc Rákóczi al II-lea, au cedat în cele din urmă biserica iezuiților. Contrar rezultatului final al acestei rivalități dintre catolici si protestanţi de-a lungul mai multor decenii pentru posesia Bisericii Sf. Ștefan, iezuiții nu au reabilitat această biserică, ci au construit un nou lăcaș de cult pe locul unei alte biserici medievale din apropiere, cu hramul Sf. Martin. Biserica iezuită și clădirea în care a funcționat mănăstirea și școala („Residentia”) au fost construite din cei 50.000 de forinți de aur donați în 1696 de episcopul de Nitra, László Matyasovszki (1640-1705), și ca semn de recunoaștere în fațada vestică a școlii a fost așezată o placă comemorativă de formă elipsoidală cu blazonul episcopului și (probabil) cu portretul său. Decorul bogat al frunzelor înconjoară o figură cu mitră episcopală, ținând în mână o cârjă.
În nișele laterale ale fațadei principale se află statuile de mărimea vieții, sculptate în lemn, ale sfinților iezuiți Ignatie de Loyola și Alois Gonzaga, iar în nișa centrală statuia Sfântului Iosif cu pruncul Iisus în brațe. Turnurile au coifuri baroc tipice, iar pe partea superioară a frontonului fațadei puteți vedea însemnele iezuiților, literele IHS într-o coroană de raze. Sub biserică se întinde o criptă. Decorul aurit din stuc al bolții cu greu poate fi văzut în pictura murală care acoperă aproape în întregime bolțile. Aceste picturi au fost realizate la începutul secolului XX. de pictorul Károly Kiss. Pictura în ulei a altarului principal reprezintă Sfânta Treime și este opera din 1863 a pictorului Mezey Jόzsef. Altarul a fost sculptat de Fülöp Schaintzer. Din mobilierul bisericii sunt foarte valoroase ușile decorate cu intarsie, feroneria, amvonul sculptat în lemn și picturile altarelor laterale din secolul al XIX-lea.
Monumentala clădire, cu doua etaje ale mânăstirii si ale scolii, situata lângă biserica, numita si Rezidența, a fost terminata abia in anul 1748. După 1773 școala a fost condusă de franciscanii minoriţi. În 1787 școala a fost preluată de oraș, fiind condusă fie de minoriţi, fie de laici. Din 1880 școala a primit rangul de gimnaziu, iar după reforma educațională din 1887 a devenit proprietatea statului. Gimnaziul s-a mutat după Primul Război Mondial, locul său a fost preluat de o școală de fete, iar în 1926 sala de gimnastică fost transformată într-o biserică ortodoxă, care ulterior a fost reconstruită în totalitate. În clădirea Rezidenţei funcţionează şi astăzi o şcoală.
Cimitirul Vesel, Săpânța
Una dintre cele mai cunoscute atracții turistice din Maramureș, Cimitirul Vesel este un loc unic în lume care aduce un pic de optimism în percepția morții. Cimitirul este rezultatul multor ani de muncă a maestrului Stan Ioan Patraș, care a creat adevărate opere de artă.
Celebrul cimitir din Săpânța este situat în centrul comunei, în apropierea bisericii parohiale, și are peste opt sute de monumente de artă populară, un adevărat și cuprinzător muzeu în aer liber. Monumentele de aici au tipuri și semnificații foarte diferite.
Aproximativ 800 de cruci, viu colorate și atent sculptate, completează patrimoniul acestui loc. Pe lângă flori și basoreliefuri, crucile poartă și epitafuri care descriu, uneori într-un mod amuzant, evenimente din viața celui decedat.
Noutatea acestui cimitir constă în separarea sa de cultura populară, care consideră moartea un eveniment trist. Există ipoteza că Stan Ioan Patraș s-a inspirat din cultura dacică, care, începând cu Ovid Densusianu, considera moartea un eveniment fericit. Primul epitaf datează din 1935, iar începând cu anii 1960, întregul cimitir a fost populat de aproximativ 800 de astfel de cruci sculptate în stejar, devenind un muzeu în aer liber de o natură unică și o atracție turistică.
Specificitatea acestui cimitir constă în monumentele sale neobișnuite în comparație cu alte cimitire. Acestea sunt cruci sculptate din stejar, pictate și încrustate. Toate crucile sunt vopsite într-o anumită culoare albastră.
Datorită valorii și unicității sale în lume, mii și mii de vizitatori din toată țara și de pe toate meridianele vin să admire și să mediteze la faimosul cimitir din Săpânța.
Din 2009, cimitirul este gazda festivalului anual „Drumul lung spre Cimitirul Vesel”.
Unele dintre cruci sunt pictate pe ambele părți. Pe o parte este o descriere a vieții persoanei înmormântate, iar pe cealaltă parte este o descriere a cauzei morții. Cele mai multe dintre cruci au greșeli de ortografie și o scriere arhaică.
Muzeul de Ecologie Montană și Istoria Utilizării Naturii din Carpații Ucraineni
Muzeul de ecologie montană și istoria managementului naturii din Carpații ucraineni este singurul și unicul muzeu de acest fel și una dintre cele mai renumite atracții turistice din Zakarpattia. De la înființarea sa, muzeul a devenit cunoscut și popular nu numai în Ucraina, ci și în multe țări din întreaga lume.
Expoziția muzeului, care se întinde pe o suprafață de peste o mie de metri pătrați, este formată din două secțiuni care se îmbină organic: Ecosistemele naturale din Carpați și Istoria gestionării naturii în Carpații ucraineni. Prima secțiune oferă informații despre istoria Munților Carpați, geologia și geomorfologia lor, principalele tipuri de peisaje, flora și fauna, precum și despre munți în general ca fenomen natural unic. Această secțiune este completată de un complex de terariu acvatic, care conține un model funcțional al unui curs de apă de munte cu locuitori acvatici și acvatici caracteristici. Tritonii carpatici și alpini, salamandra de foc, broasca fragilă, diverse specii de broaște și pești, șarpele comun și șarpele de pădure pot fi nu numai văzute, ci și ținute în mână.
Cea de-a doua parte a expoziției dezvăluie principalele direcții de gestionare a naturii în Carpații ucraineni – de la începuturile colonizării umane a acestor ținuturi, care a început în Paleoliticul târziu, acum aproximativ 20.000 de ani, până în prezent. Muzeul dezvăluie unicitatea și originalitatea agriculturii tradiționale de munte, a silviculturii, a culturilor de pajiști de munte etc., care fac parte integrantă din patrimoniul cultural al muntenilor ucraineni.
Pentru a evidenția temele muzeului au fost folosite o varietate de forme și mijloace de expunere. Printre acestea se numără diorame, machete, manechine, panouri, standuri complexe, panorame etc. pline de exponate și artefacte naturale. Printre acestea se numără bogate colecții geologice, paleontologice, zoologice, arheologice, elemente de viață și cultură populară.
Muzeul găzduiește diverse evenimente de mediu cu elevi, grupuri de studenți, turiști și locuitori locali, ceea ce îl transformă într-un adevărat centru cultural, educațional și de mediu.
Cunoștințele interesante sunt principala comoară pe care vizitatorii o primesc în muzeul nostru: unde se află cea mai mare peșteră carstică din Carpați „Druzhba”, pădurile de fag din Carpați – un sit al Patrimoniului Mondial Natural UNESCO, singura zonă de câmpie în care cresc narcise cu frunze înguste și multe altele. De asemenea, va fi interesant să auziți despre momentul în care au apărut primele așezări umane în Carpați, sau despre cum se face agricultura de munte și cum se fabrică brânza, care a primit o indicație geografică, sau cum se plutărea lemnul pe râuri. De asemenea, puteți cânta la trâmbița, care este inclusă în Cartea Recordurilor Guinness ca fiind cel mai lung instrument de suflat din lemn din lume, la țambal și la drâmbă. Un alt serviciu atractiv este realizarea de fotografii în costume Hutsul cu decorațiuni tradiționale, cum ar fi broderii, colți, ciucuri etc.
În fiecare an, muzeul este vizitat de mii de turiști din Ucraina și din străinătate.
În jurul muzeului există obiecte interesante care vor diversifica timpul liber și vă vor ajuta să vă apropiați de natură.
– Traseul ecologic „Respectați natura”;
– Zona de recreere „Cascada Sănătății”;
– Traseu ecoturistic spre izvorul mineral (0,7 km, 15 minute de mers pe jos);
– Arboretumul și zona de colectare cu plante locale și exotice.
De asemenea, muzeul poate servi ca punct de plecare pentru călătorii spre bijuteriile naturale ale rezervației și ale regiunii muntoase Rakhiv. La urma urmei, centrul geografic al Europei, cascadele Lykhyi, Yalyn și Trufanets, precum și fostele domenii de vânătoare habsburgice din traseul Kuziy sunt foarte aproape sau, așa cum spun oamenii, la o aruncătură de băț.
Parcul Folcloric ”Huțul Land”
Etnoparcul Hutsul Land de pe teritoriul stațiunii de schi și SPA Bukovel este un loc original, unde au fost aduse, dezmembrate cu grijă și mutate, casele de lemn unde au trăit reprezentanți ai diferitelor grupuri etnice din Carpați: Hutsuls, Boyky, Lemky. Există, de asemenea, un muzeu în aer liber, precum și animale domestice și sălbatice, păsări de curte, în țarcuri spațioase, poduri suspendate, zone foto și workshopuri, un cineclub carpatin și diverse atracții.
Parcul - Muzeul "Carpații în miniatură"
Aici puteți face cunoștință cu faimoasele situri de patrimoniu cultural, monumente arhitecturale și obiecte naturale interesante din regiunea Yaremche. Toate copiile exponatelor din parc sunt de 25 de ori mai mici decât dimensiunea originală a atracțiilor turistice populare. Dar, în ciuda unei dimensiuni atât de mici, fiecare linie, sculptură, culoare și chiar materialul monumentelor au fost păstrate și reproduse cu precizie de bijuterie.
Rezervația Națională «Davniy Halych»
Un complex de monumente istorice și culturale ale Halych-ului antic și ale statului Halych-Volyn din secolele XII-XIII, dintre care majoritatea sunt situate în satul modern Krylos și în orașul Halych, districtul Halych, regiunea Ivano-Frankivsk. Suprafața rezervației este de aproape 80 km².
Castelul Halych, secolul al XIV-lea.
Structurile defensive de pe Halych-Hora (Dealul Castelului) pot fi urmărite din punct de vedere arheologic până în secolele XI-VII î.Hr., unde locuiau reprezentanţii culturii Gava-Goligrad (Halstat tracic).
Perioada medievală timpurie este reprezentată de rămășițele unor cuști și bastioane din lemn. Evident, deja în secolul al XII-lea exista o curte defensivă pe Zamkova Hora, deoarece ignorarea unei zone atât de profitabile și inaccesibile în Evul Mediu pare complet nepotrivită.
Este probabil ca în prima treime a secolului al XIII-lea să se fi aflat aici reședința unuia dintre cei mai influenți și mai bogați oameni din Galiția, boierul Sudyslav (? – după 1234) (conform lui L. Chachkovsky și J. Chmielewski). În 1230, cronica relatează despre luarea cu asalt a curții de apărare (castel) a lui Sudyslav, unde erau depozitate provizii și arme, probabil destinate unui asediu, de către prințul Danylo Romanovych (1201-1264). Majoritatea cercetătorilor sunt de acord că castelul boierului ar fi putut fi într-adevăr situat pe Halych Hora.
Oamenii de știință datează construcția Castelului Halych, ale cărui ruine au supraviețuit până în prezent, în a doua jumătate a secolului al XIV-lea. După ce fostele posesiuni ale dinastiei Romanovych au fost încorporate în Marele Ducat al Lituaniei, Poloniei și Ungariei, un nou centru politic și administrativ a apărut la Halych, la poalele Dealului Castelului. În schimb, sediul mitropolitan, condus de cel mai înalt cler, a rămas în vechiul oraș princiar (satul modern Krylos, ATC Halych, regiunea Ivano-Frankivsk).
Construcția unui castel puternic, aparent din lemn, a fost realizată sub domnia regelui polonez Casimir al III-lea (1310-1370). În numele regelui, fortăreața galiciană a fost guvernată mai întâi de voievozi și mai târziu de staroste. În 1387, castelul galician, condus de voievodul Benedikt, a rezistat unui asediu al trupelor polono-lituaniene și a fost predat de către apărători doar printr-un compromis favorabil. Cetatea a fost vizitată în repetate rânduri de regii polonezi Władysław al II-lea Jagiełło (1362-1434) în 1395, 1410, 1423 și 1427, precum și de Casimir al IV-lea Jagiellonian (1427-1492) în 1448 și 1465, Jan Olbracht (1459-1501) în 1497 și alții.
În prima treime a secolului al XV-lea, castelul a aparținut pentru scurt timp domnitorului moldovean Ilie (1409-1448). Printre cei mai renumiți bătrâni galezi și proprietari ai cetății se numără Benko din Zhabokruk, Mykhailo Muzhyla din Buchach, Stanislav din Khodch, Mykola Syniavskyi, Mykola Strus, Stanislav și Andrii Potocki.
În secolele XV-XVI, castelul de lemn a fost transformat treptat într-unul de piatră. Adesea, ruinele bisericilor medievale de piatră din Halych au fost folosite ca material de construcție. Cu toate acestea, castelul și-a dobândit forma finală, din care s-a transformat de fapt în ruine, după reconstrucțiile din 1627 și 1658. Cea din urmă a fost realizată conform planului celebrului arhitect francez François Corassini. La acea vreme, castelul a fost împărțit în părți superioare și inferioare și a fost construit un bastion în formă de gheară, care a întărit semnificativ fortăreața pe partea de nord.
În general, Castelul Starostynskyi avea două porți; turnurile curții, nobilului și guvernatorului; palatul starostei și capela Sfintei Ecaterina. Aici se desfășurau procedurile judiciare, Sejm-ul se întrunea pentru o perioadă de timp, iar arhiva actelor consiliilor orășenești și ale zemstvelor era păstrată.
În ciuda numeroaselor asalturi și asedii din secolele al XIV-lea și al XVII-lea, castelul de pe Halych Hora a fost capturat și distrus abia în 1676 de către trupele comandantului otoman Ibrahim Pașa, poreclit Shaitan. Aproape după căderea castelului Halych în 1676, orașul și-a pierdut definitiv poziția de capitală regională în favoarea nou înființatei Stanislaviv din apropiere (în prezent Ivano-Frankivsk).
La sfârșitul secolului al XVIII-lea, cetatea era deja în ruine, iar restaurarea sa treptată a început în 2001. Până în prezent, au fost reconstruite Turnul Nobil și o parte din zidul cu o galerie care duce la zidurile Capelei Sfintei Ecaterina.
Biserica Nașterii Domnului, secolul al XIV-lea.
Biserica medievală târzie din cărămidă a Nașterii Domnului este situată în partea centrală a orașului, în apropierea fostei piețe. Majoritatea cercetătorilor datează construcția sa la sfârșitul secolului al XIV-lea și începutul secolului al XV-lea (conform lui J. Pelenski).
Biserica a fost menționată pentru prima dată în registrul fiscal din 1515, iar în 1550, magazinul local de cizmărie avea aici propriile altare. În 1565, biserica a fost listată în lustrația starostelui din Galicia. În 1593, regele polonez Sigismund al III-lea Vasa (1587-1634) a transferat Biserica Nașterii Domnului în grija atelierului de olărit din Halych. Este posibil ca unul dintre părinții fondatori ai Sketei Maniavsky, Sfântul Teodosie Maniavsky (?-1629), care era originar din Halych, să fi fost enoriaș al bisericii din orașul galician. La începutul secolului al XVIII-lea, biserica a fost menționată o dată ca fiind catedrală și ca biserică frățească a burghezilor din Galicea.
În 1825, Biserica Nașterii Domnului a fost restaurată în stil baroc cu ajutorul mitropolitului galician Mykhailo Levytskyi (1816-1858). În timpul lucrărilor de construcție, a fost găsit un bloc de piatră cu literele slavone bisericești VG AV, iar restauratorii au considerat că ultimele două litere reprezintă anul de construcție a bisericii, 1002, și au plasat această dată eronată pe placa de mulțumire, care se păstrează și astăzi în peretele de la intrarea în naosul central.
La cumpăna dintre secolele XIX și XX, Biserica Nașterii Domnului a fost subiectul unor discuții științifice despre localizarea orașului princiar, în special, celebrul istoric Antin Petrushevych (1821-1913) a considerat că biserica ar fi Catedrala Adormirii Maicii Domnului din Halych din secolul al XII-lea. Cu toate acestea, descoperirea fundațiilor cronicilor catedralei galeze de pe dealul Kryloska de către Yaroslav Pasternak (1892-1969) în 1936-1937 a risipit definitiv orice îndoială în această privință.
Biserica Nașterii și-a dobândit aspectul modern după restaurarea din 1904-1906. Lucrările au fost inițiate de preotul paroh local Mykola Vynnytskyi (1869-1929) și sprijinite direct de mitropolitul Andrey Sheptytskyi (1901-1944). Restaurarea a fost realizată de arhitectul Lev Levynskyi (1876-1940). Atunci, biserica a fost încununată cu o cupolă centrală în stil bizantin.
Particularitatea parohiei gălățene Nașterea lui Hristos a fost că, la începutul secolului XX, rectorul său și unii dintre enoriași aparțineau „mișcării moscovite”, care era destul de populară în Galiția în ajunul Primului Război Mondial. De fapt, odată cu izbucnirea războiului în 1914, autoritățile austriece au recurs la represiuni împotriva moscoviților, ceea ce a dus la deportarea preotului galiţian și a peste 100 de galiţieni în lagărul de la Talerhof. În onoarea galiţienilor care nu s-au întors din exil în 1929, în fața Bisericii Nașterii Domnului a fost ridicat un panou comemorativ.
În timpul Primului și celui de-al Doilea Război Mondial, biserica nu a fost afectată în mod semnificativ. În timpul regimului sovietic, în biserică s-au ținut slujbe sub auspiciile Bisericii Ortodoxe Ruse, iar în ianuarie 1990, în biserică a avut loc un consiliu al clerului ortodox din Galiţia, care a decis să părăsească ROC și să formeze UAOC. În februarie 1990, Biserica Nașterea Domnului a revenit sub jurisdicția UGCC. În prezent, este biserica principală a Decanatului din Galiţia al UGCC.
În cercetarea bisericii au fost implicați savanții celebri Antin Petrushevych, Joseph Pelensky (1879-1957), Ivan Mohytych (1933-2006), Yurii Lukomskyi și Vasyl Petryk. Fundațiile bisericii moderne măsoară 16,4 pe 28,5 m, sub forma unei bazilici cu o singură cupolă, cu o grosime a pereților de aproximativ 1,55 m. Probabil că pe locul actualei biserici a existat în secolele XII-XIII o biserică de lemn cu același nume.
Lângă zidurile bisericii este prezentată o reconstrucție istorică a Halych-ului princiar din secolele XII-XIII (de Y. Lukomskyi și V. Petryk).
Pod metalic peste râul Nistru, 1912.
Halych, ca oraș situat pe teritoriul riveran traversat de Nistru, a avut întotdeauna nevoie de poduri puternice. În timpul monarhiei austro-ungare, a fost un nod feroviar important și unul dintre centrele de navigație fluvială. Nevoia unei conexiuni fiabile peste Nistru a apărut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ca urmare a construirii drumului strategic Lviv-Halych-Stanislaviv-Chernivtsi, care trecea prin centrul orașului. Podul de lemn existent (construit în 1858) nu mai putea satisface nevoile de transport de mărfuri ale orașului. Ca urmare, în 1906-1910 a început construcția unui nou pod metalic.
Proiectul tehnic a fost realizat în biroul de proiectare al fabricii de mașini a lui E. Zalinewski din Cracovia în 1900. Capacitatea de încărcare a podului era de 1 tonă pe axă (automobil), ceea ce indică faptul că proiectanții au prevăzut tranziția de la transportul tras de cai la cel cu automobile.
La acea vreme, era un pod mare, de importanță strategică în caz de război. În timpul Primului Război Mondial, 85% din clădirile din oraș au fost distruse, inclusiv podul. În 1921, acesta a fost reconstruit. Lucrările de construcție și reparații au fost supravegheate de un departament al direcției districtuale a Voievodatului Stanisławów. Ca urmare a utilizării intensive, podul a necesitat din nou reparații, care au avut loc în 1933-1938. Lucrările au fost supravegheate de inginerul J. Widtak, șeful departamentului districtual de drumuri din Stanisławów.
Au fost înlocuite 1000 de metri pătrați de carosabil al podului și o pasarelă pietonală de 255 de metri pătrați.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, podul a fost distrus și reconstruit de două ori. Trupele sovietice l-au aruncat în aer în timpul retragerii (1941). Guvernul german, care a înlocuit guvernul sovietic, a început reparațiile. În timpul retragerii trupelor germane, podul a fost aruncat în aer (1944).
Ultima reparație majoră a avut loc în 1953. În anii 1970, pe carosabil a fost așezat un covor asfaltic. Odată cu inaugurarea unui nou pod din beton armat în 1984, acest monument al gândirii inginerești a dobândit statutul de pod pietonal.
În 2007, consiliul municipal a închis pasajele pietonale. În 2014, a început o înlocuire la scară largă a întregului pavaj al podului. A fost așezat un tablier din lemn, iar canalul de susținere metalic a fost înlocuit. Deasupra a fost aplicat un strat de asfalt.
Astăzi, podul este o decorație și o mândrie a orașului, modelând în mod activ compoziția arhitecturală a clădirilor sale
Sistemul structural al podului este metalic, cu conexiuni nituite (fără cusături de sudură). Suporturile sunt structuri speciale – piloni monumentali pe o fundație de piatră. Distanța dintre piloni variază: 55 m, 63 m, 70 m, 55 m. În ciuda duratei lor lungi de viață și a fluctuațiilor nivelului apei, aceștia sunt încă în stare bună. Marcajele nivelului apei sunt făcute pe digul de pe malul sudic, pe latura vestică.
Podul este un pod cu mai multe travee cu structuri de grinzi. Tipurile de grinzi principale utilizate sunt grinzi paralele și triunghiulare (cu zăbrele triunghiulare). Calea de rulare este situată în raport cu structurile de susținere, cu un pasaj dedesubt. Lățimea totală a podului este de 8,6 m, iar lungimea sa este de 312 m. Lățimea carosabilului podului este de 5,4 m, iar lățimea pasajului pietonal este de 1,1 m. Distanța de la baza carosabilului până la linia de demarcație (nivelul cel mai scăzut al apei) este de 10,8 m.
Podeaua căii de rulare este din lemn (sunt așezate scânduri pe margine). Partea superioară este acoperită cu asfalt.
Monumentul lui Danylo Halytskyi, 1998.
Danilo Romanovici (1201-1264) este o figură extraordinară a istoriei ucrainene. Născut la Halych la începutul secolului al XIII-lea, viitorul rege a luptat încă de la o vârstă fragedă pentru a se stabili în orașul de pe Nistru și pentru a uni teritoriile Galiției, Volyn și Kievului. În 1253, Danylo Romanovych a fost încoronat rege al Rusiei de către legatul papal, după care pământurile aflate sub controlul său au fost eliberate de sub controlul mongol, iar statul bătrânului Romanovych a devenit el însuși cunoscut sub numele de Regatul Rusiei. Regele Danylo a murit în 1264 ca suveran independent în capitala nou construită a statului său la Kholm.
Monumentul este situat în piața centrală din Halych, care are o formă triunghiulară. Este orientată de-a lungul axei est-vest.
Compoziția sculpturală este bine percepută și vizibilă din toate părțile, deoarece se află la intersecția axelor vizuale din principalele căi de acces: dinspre est (strada Konovaltsia), dinspre sud (strada Y. Osmomysla), dinspre nord (strada Karaimska) și de pe podul pietonal din 1910). Monumentul se integrează bine în panorama Pieței Crăciunului și este unul dintre elementele dominante ale clădirilor sale.
Compoziția arhitecturală și spațială a monumentului constă într-un piedestal de granit cu o înălțime totală de 3,05 m, pe care este instalată statuia din bronz a unui călăreț de 4,2 m înălțime. Înălțimea totală a monumentului este de 7,25 m.
Soluția plastică și estetică a acestei compoziții se bazează pe dezvăluirea interioară a imaginii prințului Danylo – o figură maiestuoasă călare pe cal, cu o sabie în mâna dreaptă ținută în spate. Această compoziție este cea mai potrivită pentru imaginea figurii istorice a prințului Danylo ca om de stat, războinic, politician proeminent și diplomat.
Întreaga compoziție este clară, laconică, vizibilă din toate părțile și, cel mai important, reflectă prințul victorios care, în 1238, după ce a depășit opoziția boierilor, a intrat în Halych și a reunit ținuturile din Galiţia și Volyn.
Arhitect O. Chamara. Sculpturi, V. Podolsky, O. Pyliev.
Biserica carmelitană cu un complex mănăstiresc, secolul al XVIII-lea.
Istoria bisericii este strâns legată de castelanul galiţian, voievodul Podilliei și Marele Hetman al Coroanei Martin Kazanowski, care a deținut Bilshivtsi din 1617. La sfatul carmelitanului Zygmund din Gdańsk, M. Kazanowski i-a invitat pe carmelitani în 1632.
În timpul Războiului de Eliberare Națională din 1655, biserica și clădirile mănăstirii au fost grav avariate. Biserica a căzut pradă uitării. Fondatorul reconstrucției noului sanctuar a fost omul de stat Gonford. Cu toate acestea, fondurile sale nu au fost suficiente. Abia în 1717, colonelul Jan Haletskyi a început construcția unei biserici din cărămidă. După moartea sa, în 1720, văduva sa, Tereza de Kashnicki, a continuat lucrările, dar, ca urmare a plecării sale din Bilshivtsi, mănăstirea a intrat în decădere timp de cincizeci de ani.
Mai târziu, colonelul J. Haletskyi a contribuit la restaurarea bisericii prin acordarea de asistență financiară. Prinții de Jablonski, care dețineau majoritatea pământurilor din Galiția, inclusiv Bilshivka, au finanțat construcția și decorarea bisericii, după cum o dovedesc portretele membrilor familiei de pe peretele uneia dintre capele.
În timpul Primului Război Mondial, linia frontului a trecut prin Bilshivtsi. Ca urmare a ostilităților, orașul a fost complet distrus, dar și clădirile bisericii și mănăstirii au avut de suferit după ce au fost adaptate pentru apărare. Sub zidurile mănăstirii au fost efectuate lucrări de excavare, ceea ce a dus în cele din urmă la distrugerea întregii structuri. Acoperișul a ars, interiorul a fost deteriorat, fațada principală și temnițele adânci au fost parțial distruse, iar mormintele și sarcofagele datând din secolele XVII și XVIII au fost sparte și distruse. Doar imaginea miraculoasă a Maicii Domnului din altarul principal a fost salvată.
În perioada 1930-1934, biserica a fost restaurată în interior și parțial în exterior. După cel de-al Doilea Război Mondial, autoritățile sovietice au oprit activitățile convenției. În 1949, în biserica inactivă a fost amenajat un coteţ de porci pentru a asigura hrana garnizoanei NKVD. În 1955, biserica a fost transformată în hambar, iar mai târziu a fost folosită ca spaţiu pentru spălarea vaselor. În aceiași ani, clădirile chiliilor mănăstirii au fost demontate, cu excepția celei vestice. În același timp, a fost distrus decorul sculptural, parțial frescele din interior.
În anii 1970, KARM din Lviv al Institutului Ukrproektrestavratsiya a elaborat un proiect pentru repararea, restaurarea și adaptarea bisericii într-o casă de pionierat, care nu a fost pus în aplicare.
Fără îndoială, Biserica Buna Vestire din Bilshivtsi este unul dintre cele mai frumoase monumente de artă sacră din Galiția secolului al XVIII-lea care a supraviețuit până în zilele noastre. pe baza documentației științifice și de proiectare elaborate de specialiștii Institutului Ukrzakhidproektrestavratsiya din Lviv în 2002, a început restaurarea bisericii și a complexului mănăstiresc.
Biserica Sfântul Dimitrie.
La inițiativa preotului paroh, părintele Cornelius Levytskyi (1787-1864), a fost construită o capelă de piatră pe malul stâng al Halych-ului, cu ajutorul donațiilor făcute de locuitorii din zonă. Data construcției sale este indicată de o inscripție pe o piatră memorială aflată în biserică, în stânga intrării.
În forma sa originală, capela a existat până la Primul Război Mondial, în timpul căruia a fost parțial distrusă și apoi restaurată în anii 1920. În timpul ocupației germane din 1941-1944, clopotele bisericii au fost scoase din clopotniță, iar soarta lor este necunoscută. În anii 1960, prin decizia autorităților locale, biserica a fost închisă, iar tot inventarul bisericii a fost dus într-un depozit din Stanislav. Imaginea Sfântului Dumitru a fost salvată și depozitată temporar în Biserica Nașterii Domnului din Halych. În următorii treizeci de ani, clădirea a stat deschisă fără îngrijire, ceea ce a afectat negativ starea sa.
În 1989, au fost efectuate reparații majore: acoperișul a fost reparat, fațadele și pereții interiori au fost tencuiți, iar unele detalii interioare au fost restaurate. Deasupra pilaștrilor din spatele iconostasului, picturile Sfinților Petru și Pavel au fost parțial restaurate. Frescele „Maica Domnului cu Iisus”, „Sfântul Nicolae”, „Sfântul Dimitrie” și „Comuniunea Sfântului Onufrie”, care au fost distruse anterior, au fost înlocuite cu picturi moderne executate cu pricepere. Frescele au fost probabil pictate în anul în care a fost construită biserica, deoarece una dintre ele poartă data „1831” sub stratul superior de vopsea. Biserica adăpostește acum un original și o copie a icoanei Sfântului Dimitrie.
Fundaţia Catedralei Adormirii Sfântei Fecioare Maria, 1157.
Catedrala galiţiană a Adormirii Maicii Domnului a fost construită în 1157. A fost menționată pentru prima dată în cronica din 1187 ca loc de înmormântare a prințului galiţian Iaroslav Volodymyrovych (c. 1130-1187), poreclit Osmomysl în Povestea campaniei lui Igor. La începutul secolului al XIII-lea. Catedrala Adormirii Maicii Domnului a fost menționată în repetate rânduri în cronicile rusești și în cronicile poloneze ca fiind locul de întronizare a conducătorilor galiţieni, cel mai mare sanctuar și ultima fortăreață de apărare a Halych-ului. După 1254, informațiile despre catedrală, precum și despre Halych în general, dispar din paginile cronicilor.
În secolul al XIV-lea, după formarea metropolei, catedrala galiţiană a dobândit un nou statut și a existat până la începutul secolului al XVI-lea, după care a fost dezmembrată și reconstruită într-o biserică mai mică.
Conform cronicilor, locația fundației catedralei a atras atenția arheologilor încă de la mijlocul secolului al XIX-lea. De fapt, descoperirea catedralei a fost un moment cheie în rezolvarea problemei privind localizarea casei princiare din copilărie a lui Halych. În perioada 1936-1937, Yaroslav Pasternak, cu sprijinul mitropolitului Andrey Sheptytsky (1900-1944), a descoperit fundațiile catedralei, care aveau o dimensiune de 32,5 pe 37,5 m și care erau a doua după Sfânta Sofia din Kiev și Biserica Dietei. Pe lângă fundații, arheologul a găsit un bărbat (cu vârsta de 50-60 de ani) și o femeie (de 20 de ani) înmormântați într-un sarcofag de piatră, pe care i-a identificat cu rămășițele pământești ale lui Iaroslav Osmomysl și ale fiicei sale, care nu era cunoscută din surse.
În anii ’70 ai secolului al XX-lea, fundațiile bisericii au fost parțial muzeificate și marcate. Cercetări repetate la scară largă ale Catedralei Adormirii Maicii Domnului au fost efectuate la începutul secolului XX și al XXI-lea sub conducerea lui Yurii Lukomskyi. Rezultatele noilor studii au făcut posibilă determinarea stadiului inițial al construcției, care a început în timpul prințului Volodymyr Volodarevych (1104-1153), și au pregătit o bază științifică substanțială pentru muzeificarea completă a monumentului.
Capela Sfântul Vasile, 1500.
În partea de sud-vest a fundațiilor Catedralei Adormirii Maicii Domnului, în secolul al XV-lea a fost construită capela Sfântului Vasile. Kryloshany a construit-o din blocurile vechii Catedrale rusești a Adormirii Maicii Domnului. Capela are detalii arhitecturale valoroase, cum ar fi un altar de nișă și o fereastră rotundă originală (lunetă), care a fost păstrată din mica absidă a Catedralei Adormirii Maicii Domnului din cronică.
Biserica Adormirii Sfintei Fecioare Maria, 1586.
Biserica modernă a Adormirii Maicii Domnului din satul Krylos, construită în prima treime a secolului al XVI-lea din materialele de construcție ale Catedralei Adormirii Maicii Domnului, mai veche. Biserica a fost fondată de boierul Marko Shumlianskyi (1450-1535), a cărui piatră de mormânt este păstrată în nartexul bisericii. În timpul secolelor XVI-XVII, Biserica Adormirii Maicii Domnului a fost sediul episcopilor din Galicea-Lviv. Episcopul Gedeon Balaban (1565-1607), în special, a fortificat curtea episcopală, iar în 1606 a înființat aici o tipografie.
În 1676, biserica Krylos a fost distrusă de trupele otomane, iar în 1702 a fost restaurată de episcopul Iosif Șumlianskyi (1667-1708), un descendent al primului patron al bisericii. Următoarea reconstrucție a bisericii a avut loc în perioada 1815-1824. În timpul Primului Război Mondial, mai exact în 1915, pereții și acoperișul bisericii au fost grav avariate. Interesant este faptul că, în timpul bombardamentelor, a supraviețuit în mod miraculos icoana miraculoasă a Maicii Domnului din Krylos, care se păstrează în altarul bisericii. Potrivit legendei, relicva a fost donată Catedralei Adormirii Maicii Domnului de către Yaroslav Osmomysl, iar dovezile documentare consemnează puterea miraculoasă a icoanei din 1707.
Reconstrucția postbelică a bisericii a început în 1928 și a durat până la începutul anilor ’60 ai secolului al XX-lea. În ciuda vicisitudinilor istorice complexe, Biserica Adormirea Maicii Domnului a rămas operațională. În 1961, autoritățile sovietice au lichidat parohia Krylos, iar spațiile bisericii au fost transferate Muzeului de Istorie din Halych, iar până în 1989 sanctuarul a fost folosit ca expoziție. Odată cu renașterea UGCC, Biserica Adormirii Maicii Domnului a fost redată comunității religioase și statutul său de catedrală a fost restabilit.
Puțul princiar, secolele XII-XIII.
Pe versantul nord-vestic al dealului Kryloska, la câteva sute de metri de fundația Catedralei Adormirii Maicii Domnului, se află fântâna princiară, învăluită în legende și povești. Apa din ea este vindecătoare, deoarece, potrivit legendei, a dat putere și inspirație vechilor războinici ruși, i-a făcut invulnerabili la săgețile și săbiile inamice și le-a dat încredere în victorie. În apropierea fântânii au fost amenajate abordări convenabile pentru vizitatori și a fost construită o punte de observare. Dealul Kryloska a fost întotdeauna binecuvântat de Harul lui Dumnezeu. Chiar și în vremurile princiare, pelerinii veneau aici pentru a se ruga în sanctuarele Kryloska și, în același timp, pentru a se vindeca cu apă tămăduitoare de la Fântâna Prințului și de la Izvoarele lui Francisc, care izvorăsc în tractul Stepanivka, nu departe de locul unde se afla cândva Mănăstirea Sfântul Ștefan. Legendele populare ne spun că, în timpul invaziei tătare, apa din acest izvor a vindecat un băiat pe nume Francisc, care era orb.
Camerele Mitropolitane , începutul secolului al XIX-lea.
Muzeul de Istorie Halych este găzduit în Camerele Metropolitane, un monument arhitectural de la începutul secolului al XIX-lea, care a fost cândva reședința de vară a Mitropolitului Andrei Șeptițki. Muzeul a fost deschis în 1960 ca o filială a Muzeului de istorie locală din Ivano-Frankivsk. După înființarea Rezervației Naționale „Kievul Antic” în 1994. Rezervația Națională „Davniy Halych” a fost înființată în 1994, muzeul a devenit o unitate structurală a rezervației. La parterul camerelor mitropolitane sunt prezentate patrimoniul istoric și cultural al orașului antic, descoperirile arheologice și arhitecturale din trecut, care arată că Halych princiară a fost un puternic centru politic, administrativ și religios al principatului Galiţiei și al statului Galiţia-Volyn/Regatul Rusiei. Un loc important în expoziția muzeului este ocupat de armele rusești antice: topoare de luptă, vârfuri de săgeți, sulițe, săbii și cizme. Aici puteți vedea rămășițele unice ale pietrelor sacre de la Catedrala Adormirii Maicii Domnului – un fel de lapidar de sculpturi originale în piatră. În 2008, la etajul al doilea al Camerelor Mitropolitane a fost deschisă o expoziție despre istoria bisericii din Galiţia. Aici sunt expuse obiecte colectate de la parohiile din districtul Halych, regiunea Ivano-Frankivsk, și din colecții private (icoane vechi, cărți vechi, veșminte preoțești etc.). Un exponat valoros este Evanghelia Frăției Staropigiyiv din Lvov din 1670. Acest artefact spiritual se află în stare bună, cu toate paginile și cu monetăria de pe copertă intacte. Mândria expoziției sunt cărțile din biblioteca lui Andrey Sheptytsky, scrise în latină, uneori în alfabet gotic, tipărituri vechi din secolele al XVII-lea și al XIX-lea. Fără îndoială, cel mai valoros artefact este crucea episcopală a lui Andrey Sheptytsky, pe care acesta a folosit-o pe vremea când era încă episcop de Stanislaviv (1899-1900). Acesta din urmă l-a predat muzeului în 2008.
Fiecare națiune are propriile sale sanctuare arhitecturale care sunt un simbol al trecutului eroic. Pentru ucraineni, Catedrala Adormirii Maicii Domnului, construită în 1157 de către cel mai puternic prinț galiţian Iaroslav Osmomysl, este un astfel de sanctuar. Fundațiile acestei biserici de cronică (32,5 x 37,5) metri au fost descoperite în 1936 de celebrul arheolog Yaroslav Pasternak. Catedrala lui Iaroslav Osmomysl era cu doar un metru și jumătate mai mică decât Sfânta Sofia din Kiev. În ceea ce privește bogăția și decorarea sa, Catedrala Adormirii Maicii Domnului nu era inferioară niciunuia dintre cele mai proeminente sanctuare ale vremii.
În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, Biserica Adormirii Maicii Domnului a fost construită din blocurile Catedralei Adormirii Maicii Domnului din cronică. Există numeroase graffiti-uri pe blocurile de piatră albă – quads – care au format pereții bisericii. Cele mai multe dintre ele datează din secolele XII și XIII. Iconostasul, creat de Anton Manastyrskyi, un maestru proeminent al picturii ucrainene de la începutul secolului XX, și Icoana miraculoasă galiţiană a Maicii Domnului sunt o mare decorație a bisericii. Un monument original al sculpturii antice în piatră din Galiţia din secolul al XII-lea este imaginea unei creaturi mitice, un dragon înaripat (galiţiană: dragon), sculptată în peretele nordic al nartexului bisericii. Portalul vestic, încrustat cu doi pilaștri și încoronat cu un fronton, al cărui timpan este decorat cu o compoziție barocă „Adormirea Fecioarei”, are o mare valoare artistică.
Latura sudică a Detinetsilor de pe dealul Kryloska era protejată de un puternic sistem de fortificații defensive, care se păstrează parțial până în prezent. Bastioanele erau îngrămădite pe structuri de lemn, astfel încât partea exterioară a bastionului și șanțul interior să formeze un plan înclinat. Pe bastioane a fost amplasat un zid de apărare, iar în locurile cele mai periculoase au fost amplasate turnuri. Bastionul cu o înălțime a pantei de 25, șanțul și zidul formau o fortăreață inexpugnabilă.
Semnul memorial „Sabia și Ralo” a fost ridicat în 1986 pe locul unde se afla prima linie de fortificații defensive în vremurile princiare, în tractul Prokaliyiv Sad. Basorelieful este un simbol al unității vechilor orașe rusești din cadrul statului Galiția-Volyn/Regatul Rus, ale căror nume sunt gravate pe o sabie uriașă. Sabia, înfiptă în pământ, simbolizează sfârșitul conflictelor, iar ralo perpetuează munca pașnică a agricultorilor.
Lângă semnul memorial „Sabia și Ralo”, din cele mai vechi timpuri și până la mijlocul secolului al XVIII-lea a existat un templu al profetului Ilie. Astăzi, fundațiile muzeului au fost păstrate. Este interesant faptul că autorul primei Constituții ucrainene, Hetman Pylyp Orlyk, a vizitat Biserica Profetului Ilie și a scris despre aceasta în jurnalul său în 1721.
Mormânt din Galiţia, secolul al X-lea.
În tractul Kachkiv, la periferia sud-vestică a așezării Kryloske, există o movilă cronică – mormântul din Galiţia (monument arheologic din secolul al X-lea). Celebrul istoric al Ucrainei M.Hrushevsky credea că această movilă a fost probabil construită în onoarea fondatorului orașului Halych. În 2014, situl a fost restaurat și a fost organizată o expoziție a unei înmormântări normande într-o barcă.
Biserica Sfântul Pantelimon, 1194 și Clopotnița Bisericii Sfântul Pantelimon, 1611
Biserica Sfântul Pantelimon este singura clădire sacră care a supraviețuit din Halych-ul medieval. Cei mai mulți cercetători datează construcția sa la sfârșitul secolului al XII-lea. Graffiti-urile de pe pereții bisericii, care indică 1194/1197, reprezintă o confirmare incontestabilă a acestei teze. Fondatorul probabil al bisericii este considerat a fi prințul galiţian-Volodymyr Roman Mstyslavovych (cca. 1152-1205), care a domnit la Halych în 1188, 1199-1205. Se pare că Roman Mstyslavovych a construit biserica în onoarea numelui creștin al bunicului său, marele prinț Kyivan Izyaslav-Panteleimon Mstyslavovych (1097-1154).
Reședința prințului era situată lângă biserică, unde probabil s-au născut fiii săi Danylo (1201-1264) și Vasyl (1203-1269) Romanovych. Există speculații conform cărora, după moartea tragică a prințului Roman la 19 iunie 1205 lângă Zawychost (Polonia), corpul prințului ar fi putut fi înmormântat în biserica Sfântul Pantelimon.
Particularitatea edificiului sacru este o combinație de arhitectură bizantină (orientală) și romanică (occidentală). În special, biserica a fost construită după un plan cu domuri în cruce pe baza unui pătrat bizantin regulat de 17×17 m cu o proiecție triapsidală de aproximativ 2 m, dar designul decorativ exterior este realizat în tradițiile vest-europene, în special portalul central și pilaștrii de pe abside.
Pe pereții Bisericii Sfântul Pantelimon au fost descoperite numeroase graffiti-uri din secolele al XII-lea și al XIX-lea în slavona bisericească, latină, armeană și poloneză. Printre acestea se numără documente medievale care îi menționează pe prinții galițieni Mstyslav Mstyslavovych (cca. 1180-1228) și Danylo Romanovych, precum și un prinț aparent maghiar și un prinț galițian, Andriy (1210-1234).
Pe lângă documente, pereții bisericii păstrează o serie de inscripții religioase (cereri de sănătate, memoriale pentru morți) și imagini, inclusiv mai multe tipuri de cruci, printre care Crucea Ierusalimului și Crucea înflorită. Un număr atât de mare de tipuri diferite de cruci, în primul rând Crucea Ierusalimului, reprezentate pe pereții bisericii, poate fi explicat prin șederea temporară a unei relicve a dinastiei Romanovych în această biserică – o parte din Crucea dătătoare de viață a Domnului nostru Iisus Hristos. Această relicvă ar fi putut veni la Halych împreună cu cea de-a doua soție a prințului Roman Mstyslavovych, un reprezentant al familiei imperiale bizantine a Îngerilor, din păcate necunoscută după nume.
Pierderea statutului de capitală a orașului Halych la mijlocul secolului al XIII-lea și încorporarea Galiției în Regatul Poloniei după 1349 au avut un impact semnificativ asupra destinului istoric al bisericii Sfântul Pantelimon. În jurul anului 1367, Biserica Sfântului Pantelimon a fost redenumită în Biserica Sfântului Stanisław. Acest fapt este confirmat de cronicarul polonez Jan Długosz (1415-1480), care a scris în 1375 că o biserică de rit rusesc (grecesc), cel mai probabil Biserica Sfântului Pantelimon, care ar fi putut fi reședința episcopilor catolici din Halych până în 1412, a fost luată pentru nevoile Arhiepiscopiei galiţiene de rit latin nou formate. Documentele actuale consemnează funcționarea bisericii galiţiene a Sfântului Stanisław în 1493, 1532 și 1552. În 1596, regele polonez Sigismund al III-lea Vasa (1566-1632) a transferat biserica minoriţilor de la mănăstirea galiţiană a Sfintei Cruci a Ordinului Fraților Minoriţi.
Călugării franciscani au construit o mănăstire cu un clopotniță de apărare sub titulatura Sfântul Stanisław. Între 1610 și 1611, restaurarea bisericii a fost finalizată în stil baroc, iar cam în aceeași perioadă a fost construită clopotnița de intrare cu trapeze. Spațiile mănăstirii erau clădiri cu un etaj, fără legătură cu biserica și situate pe latura sudică. În secolele al XVII-lea și al XIX-lea, reprezentanți ai nobilimii galiţiene de rit latin au făcut donații generoase mănăstirii Sfântul Stanisław și, în cele din urmă, în apropierea bisericii s-a format un sat cu același nume, dar în timpul Primului Război Mondial, în 1917, o parte semnificativă a bisericii și a spațiilor mănăstirii au fost distruse de bombardamente. Lucrările de restaurare efectuate la începutul anilor 20 ai secolului XX au readus la viață mănăstirea, unde franciscanii au trăit până în 1945. După venirea regimului sovietic, biserica a fost folosită ca depozit pentru obiecte bisericești.
Odată cu proclamarea independenței Ucrainei, sanctuarul a fost readus la vechea titulatură de Sfântul Pantelimon, a fost înființată o parohie UGCC și au început lucrările de restaurare. Pentru a sărbători cea de-a 1100-a aniversare a primei mențiuni scrise despre Halych, în 1998, biserica Sfântul Pantelimon a fost reconstruită sub forma unei clădiri din secolele al XII-lea și al XIII-lea, proiectată de Ivan Mohytych.
Muzeul de Etnografie al Rezervației Naționale Davniy Halych prezintă vizitatorilor arhitectura unică și modul de viață al locuitorilor din Prykarpattia de la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XX-lea. Muzeul conține obiecte de uz casnic autentice, mobilier, veselă, îmbrăcăminte tradițională, țesături și icoane. Toate aceste lucruri au fost conservate și întreținute cu grijă de către personalul muzeului și sunt prezentate în ansamblul expozițional al muzeului.
Casele vechi, care reprezintă istoria domestică și culturală distinctă a poporului ucrainean și, în același timp, mărturisesc legăturile sale inextricabile cu tradițiile de construcție ale multor națiuni europene, formează un „micro-sat” pe teritoriul de 6,8 hectare din patru regiuni etnografice din Prikarpatia: Pocuţia, Huţulă, Boikivșcina și Opillya.
Fiecare dintre aceste zone este planificată cu îndemânare în microrelieful zonei, cu forme arhitecturale mici, interioare interesante și bogate, prezentate sub formă de conace – ansambluri rezidențiale și industriale de clădiri rurale din trecut, precum și exemple tipice de clădiri rezidențiale, comerciale și industriale.
Regiunea Pocuţia este reprezentată de un conac tradițional Pocuţia (transportat din satul Torgovytsia din Horodenka ATC), care include o casă, un puț de macara, o magazie de vite și un gard. Casa Pocuţia are o colecție interesantă de vase din ceramică și faianță.
În plus, în regiune există o moară de ulei din secolul al XIX-lea din satul Olesha (Oleshynska ATC). Aceasta introduce vizitatorii în procesul de producție a uleiului.
Regiunea Huţulă este reprezentată în muzeu de două colibe din satul Usteriki din districtul Verkhovyna de la sfârșitul secolului al XIX-lea, precum și de o casă tipică Huţul din anii 1940, care a fost adusă din satul Vorokhty din districtul Nadvirna. Unul dintre punctele de atracție ale muzeului este coliba-grazhda Hutsul, un exemplu clasic de arhitectură populară ucraineană de la munte. Este o curte închisă, dar deschisă in interior, care conține o casă cu două camere separate de pridvoare spațioase – „khorom”. În lateral se află un hambar – „klyt”. În spate, sub un acoperiș comun cu casa, se află adăposturi pentru oi. Conacul ne permite să dezvăluim o serie de metode tradiționale de construcție a caselor din regiunea Huțulă.
Boikivshchyna este reprezentată de o colibă tradițională din 1878 (după cum o dovedește data de pe acoperiș) din satul Polianytsi, comunitatea urbană Bolekhivska. Este o colibă prăfuită cu trei camere. Într-una dintre camere este expusă o școală cu o singură clasă, o „dyakivka”, unde elevii pot sta pe o bancă, pot scrie litere pe tablă cu cărbune și pot compara condițiile de educație cu cele moderne.
Opillya este reprezentată de o casă de țesător de la mijlocul secolului al XIX-lea și de o anexă de la sfârșitul secolului al XIX-lea – un hambar, transportat din satul Viktoriv, ATC Halychyna. Aceasta este casa unui țăran înstărit. Aceasta adăpostește o colecție de broderii din satele din fostele districte Pohatyn și Halychych: cămăși pentru femei și bărbați, cercuri, cearceafuri, precum și haine populare – bărbătești și femeiești, de zi cu zi și de sărbătoare. În clădirea anexă – hambarul – sunt expuse vehicule și diverse unelte.
În această regiune, există, de asemenea, o biserică din lemn de tip colibă de la începutul secolului al XX-lea din satul Poplavnyky și o clădire de producție – o fierărie de la sfârșitul secolului al XIX-lea din satul Tenetnyky din districtul Halych.
Muzeul de Etnografie oferă vizitatorilor săi tururi ghidate profesioniste, tururi corporative oferind cursuri de diferite meșș și tururi-concursuri școlare – concursuri interesante și energice. În plus, muzeul dispune întotdeauna de zone fotografice de atmosferă, în funcție de anotimp, și de expoziții tematice pline de culoare.
Printre evenimentele interesante care au loc în muzeu se numără Cabana Sfântului Nicolae, Serile Sfântului Andrei, Colindele în muzeu, Malanka în muzeu, Festivalurile de Paște și multe alte sărbători tradiționale.
Vizitatorii nu pot petrece timp doar în muzeu, ci și să se relaxeze în zona de agrement situată în pădure, pe malul unui lac pitoresc.
Muzeul de Istorie și Cultură Karaite este o filială a Rezervației Naționale Davniy Halych. Acesta acoperă cultul religios, istoria cultului karaite din Galiţia, tradițiile și viața de zi cu zi. Principalele domenii de activitate sunt identificarea, cercetarea, conservarea și promovarea patrimoniului cultural al comunității karaite din Halych.
Muzeul a fost inaugurat la 4 noiembrie 2004 și este situat într-o clădire rezidențială karaită de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea: Novach și Sabina cu fiicele lor Nusia, Amalia și Yanina. Novah Abrahamovici (1887-1948) a fost fratele mai mic al celebrului poet karait Zakhariy Isaac Abrahamovici (1878-1903). Prima sală se concentrează pe obiectele religioase de la Kenasa: un sul de Tora în pergament (secolul al XVIII-lea), hutas (secolul al XVIII-lea), cărți de rugăciune (secolul al XVI-lea), menorah, parohii, gehalah, o carte comemorativă de la Kenasa (1926), calendare scrise de mână și tipărite (sfârșitul secolului al XIX-lea). Cea de-a doua sală este dedicată istoriei comunității karaite din Galiţia: sunt expuse materiale de arhivă, fotografii de familie și obiecte de uz casnic. Cea de-a treia sală este dedicată vieții de zi cu zi, ilustrând parțial pregătirile pentru sărbătoarea de Paște.
Karaiţii sunt un mic popor de limbă turcică ai cărui reprezentanți profesează karaismul. Această doctrină religioasă, bazată pe Vechiul Testament, recunoaște Tora și cărțile profetice ca fiind divine și imuabile. Ea s-a format în secolul al VIII-lea în Mesopotamia. Fondatorul a fost Anan ben David. În secolele al optulea și al zecelea, karaismul s-a răspândit în Persia, Siria, Palestina, Africa de Nord, Spania, Bizanț și în Khaganatul Khazar. În secolul al XI-lea, după declinul khazarismului, karaitii din Crimeea au trăit în așezarea Kirk-Yer de lângă Bakhchisarai. Potrivit unei versiuni, în 1246, 80 de familii de karaite au emigrat din Crimeea la Halych la invitația prințului Danylo Romanovych. Karaiţii s-au stabilit în Halych, în apropiere de Piața de pe malul drept al râului Nistru. Prima mențiune despre karaitii din Halych a fost făcută în 1578 într-o cartă a regelui polonez Ștefan Batory (1533-1586), în care acesta le garanta păstrarea drepturilor și obiceiurilor lor străvechi, adică dreptul la comerț liber pe picior de egalitate cu ceilalți locuitori ai orașului. Aceste privilegii au fost confirmate în 1590 de Sigismund al III-lea și în 1666 de Jan Kazimierz. Guvernul austro-ungar a redus taxele percepute de karaiști și i-a făcut egali în drepturi cu creștinii; aceștia au servit în unitățile militare. Karaiţii au fost destul de influenți în mediul urban din Galiția. Istoria comunității karaite din Galiţia a început să fie înregistrată în detaliu la începutul secolului al XVIII-lea. În centrul străzii Karaimska a fost construită o kenesa (casă de întâlniri), un loc de cult pentru karaiști. Lângă ea se afla Casa Poporului (1934), care avea o bibliotecă, o asociație de tineret karait „Renașterea” (condusă de Ibrahim Samuilovici) și o asociație de femei karaite (condusă de Sabina Novakhovici). La începutul secolului al XX-lea, în Halych trăiau 167 de karaiști, iar astăzi mai există doar un singur Shimon Mortkovych. A fost creat un muzeu pentru a păstra pe deplin karaiţii din Galiţia, cultura și istoria lor. La urma urmei, comunitatea karaită din Galiţia a dat mulți pastori și hassanim demni de urmat poporului karait. Creațiile nemuritoare ale oamenilor săi învățați sunt gloria și mândria națiunii karaite.